Am făcut pedagogie în anul al III-lea de facultate. Din tot cursul (la care m-am cam dus: eram, din păcate, copil cuminte) ţin minte un singur lucru, care mi s-a părut de o stupiditate maximă: „Pe copil, să-l săruţi numai cînd doarme“. Nu ştiu cine spusese inepţia pe care profesorul ne-o cita doctoral la curs, dar ştiu că n-am aplicat-o. În rest, nu ţin minte nimic, s-a şters totul. Cred că notele – majoritatea de zece – s-au luat (dat, ar fi mai corect) pentru nişte „referate“ de seminar care nici măcar compilaţii nu erau, se copia direct din textul indicat. Profesorul părea împăcat cu soarta, anume că nimeni nu învaţă la pedagogie. La rîndu-ne, şi noi eram împăcaţi cu soarta: pedagogia era o fatalitate, nu puteai scăpa de ea. Istoria se repetă. Studenţii de azi copiază pe rupte la pedagogie, nimeni nu învaţă nimic, nici aceia, puţini, decişi să fie profesori. La examenele de grad sau de definitivat, la fel. Se copiază. Iar cine n-o face, ia notă mică. În ciuda faptului că toată lumea ştie ce se petrece, profesorii corectori evaluează atent, conform baremului. E clar că nu e doar vina (dezinteresul) studenţilor. Mai ales că la psihologie, tot în anul al III-lea, am citit cu plăcere. Are ceva special pedagogia, nu se poate face şi un curs inteligent din ea? Nu cred. Am cunoscut – nu la curs, din păcate – profesori de pedagogie care sînt oameni foarte luminaţi şi ştiutori de carte. Atunci de ce lipsesc, oare, cursurile clare, scrise într-un limbaj simplu, din care să se rămînă cu ceva? Mi-aduc aminte că în primul an de stagiu, la un liceu din Tîrgovişte, mi-am planificat materia şi mi-am făcut planul fiecărei lecţii fără să mi-o ceară nimeni, numai pentru că simţeam nevoia, predam doar pentru prima oară. De ce oare era necesar ca ce-mi scriam eu pentru mine să trec apoi în tabele frumos liniate, nu ştiu. În anul al II-lea, deja nu mai aveam nevoie de planificăr