Eram la Paris, pentru studiile doctorale în psihanaliză şi psihopatologie, în 2004. În acea toamnă, Societatea de Psihanaliză din Paris organiza o conferinţă amplă despre Ură, despre ura „personală“ – intrapsihică, maladivă, patologică, autodistructivă –, dar şi despre ura împotriva celuilalt – fie el un altul semnificativ, părinte, familie, grup de apartenenţă, social, istorie, ţară. Mi-am spus atunci că, dacă într-o bună zi, la noi, în Bucureşti, în cadrul Societăţii Române de Psihanaliză, ar fi posibilă o asemenea dezbatere ştiinţifică şi culturală pe tema urii, îndeosebi a urii în social, probabil că ar fi unul dintre momentele cu adevărat terapeutice, sanogene şi de reală ieşire a spiritului românesc din umbra istoriei traumatice, care încă – inter- şi transgeneraţional – ne împietreşte. După nici trei ani, ceea ce îmi părea a fi atunci doar wishful thinking sau un simplu vis, un ideal dificil de atins, a început să capete realitate, concreteţe, prin proiectul unui Colocviu Internaţional de Psihanaliză la Bucureşti. Sentimentul de bucurie şi de împlinire – ca om al acestei ţări şi ca psihanalist într-o societate în care psihanaliza a fost cînd repudiată, cînd interzisă şi eradicată – este greu de pus în cuvinte, chiar dacă, în calitate de psihanalist şi de om de litere, ar fi trebuit să „găsesc/creez“ cuvintele simple şi potrivite pentru a-l exprima. Prin întîlnirea instituţiilor psihanalitice, medicale, culturale, istorice, academice şi politice şi prin legăturile stabilite, cooperarea şi comunicarea între numeroase personalităţi şi instituţii româneşti şi franceze, s-a desfăşurat zilele trecute la Palatul Cotroceni Colocviul Internaţional de Psihanaliză – simbolistica istorică (anunţată de unele lucrări, îndeosebi la deschiderea şi la închiderea manifestării) fiind marca restaurării identităţii româneşti. S-a creat astfel un spaţiu amplu de gîndire a