Florina ILIS Chemarea lui Matei, ediţia a II-a Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 410 p. Florina Ilis a intrat fulminant în prim-planul receptării contemporane cu masivul roman Cruciada copiilor (2005), într-un moment în care noile generaţii, atrase de provocări autoficţionale şi de experimentalisme fără suflu, nu păreau să aibă nici interes, nici resurse pentru epicul vizionar, de amplă respiraţie. Construcţia narativă de tip frescă a lumii contemporane, combinaţia de ficţiune paranoică şi de univers cibernetizat cu deschideri filozofico-simbolice şi mistico-religioase au produs o revelaţie în rîndul criticii care s-a predat cu ochii închişi; iată, s-a spus, o autoare ce sfidează prejudecăţile privind „minoratul scrisului feminin“, o „forţă a naturii“ în materie de creativitate şi de construcţie, o sinteză postmodernă matură între „noua structură“ cibernetică şi tradiţionala „nevoie de poveste“, de „epica magna“. Iată proza îndelung aşteptată. După o asemenea erupţie, exotismul explorărilor „postumane“, erotico-cibernetico nipone din Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit a apărut ca un supliment pasabil. Cu o compoziţie solidă şi cu deficienţe stilistice care au trecut aproape neobservate, Cruciada… a reuşit să tragă după sine şi să scoată din anonimat primele două romane ale autoarei, apărute la edituri clujene fără difuzare. Susţinerea unor nume cu credibilitate din zona Ardealului (Adrian Marino, Ştefan Borbély, Sanda Cordoş) a avut, desigur, rolul ei. Mărturisesc că am căzut şi eu în capcana judecăţilor de ansamblu, deşi, pînă în urmă cu cîteva luni, cunoscusem doar mediat Coborîrea de pe cruce (2001; ediţia a II-a, 2005) şi Chemarea lui Matei (2002; ediţia a II-a, 2008), scrise în anii ’90 şi aflate pe punctul de a apărea la Univers, în 2001. Nu-mi dau seama nici acum dacă fac parte dintr-o „trilogie“, dar să trecem. După lectura lor, dar mai