Betia de cuvinte la 1934 ar putea fi subtitlul primului volum al lui N. Steinhardt, semnat cu pseudonimul Antisthius si descriptiv ca o fisa clinica. Minus o prepozitie, e chiar titlul textului prefatator si argumentativ din In genul... tinerilor*, pus - ca intreaga carte - in filiatie maioresciana.
Despartirea junelui autor de tanara generatie din care, formal, face parte se observa inca din preliminariile maratonului sau parodic. Ironii devastatoare la adresa colegilor de generatie si a unor nume consacrate de pe scena literara autohtona avem si in Nu al lui Eugen Ionescu, aparut tot in 1934. Ionescu e insa in razboi cu toata lumea, inclusiv cu propriile teze avansate pe parcursul deconstructiilor, intr-un relativism... absolutizat. In comparatie cu acest sofist sclipitor, mai tanarul Steinhardt este un spirit mai conservator si mai constructiv. Sagetile otravite pe care le lanseaza vizeaza tinte precise si urmeaza anumite directii, pentru a apara niste valori sociale si institutionale burgheze.
Intre cel care contesta nu importa ce, apeland la intregul arsenal de mijloace permise si nepermise, si cel care apara, al doilea este si va fi intotdeauna defavorizat. Va parea un spirit marginit, obtuz, un reactionar expirat ce se opune progresului, un conu' Leonida ridicol care se linisteste ca exact politia trage cu pistoalele. Intelegand acest raport dat de inferioritate, aparatorul alege contraatacul, mutand actiunea in terenul adversarilor si intrand, cu proteica perfidie, in strategiile discursive ale acestora. Inclusiv in polemici, cea mai eficienta metoda de compromitere a preopinentului este excerptarea din textul lui a unor fragmente mai putin inspirate, urmata de dilatarea retorica, demonstrativa, a micilor gafe si improprietati. Cand structura de rezistenta a adversarului (pare ca) este grav afectata, nimic din ceea ce el a sustinut nu ma
