Am avut cîteva seri în care m-am bucurat de teatru de cea mai bună calitate. Teatru fără ifose, curat, entuziast, pus sub aura ocrotitoare a devoţiunii faţă de profesiune. Am descoperit tineri regizori care se întorc la texte grele, importante din dramaturgii diverse, la relaţia cu cuvîntul şi, mai ales, cu actorul. Tineri care sînt preocupaţi de spiritul teatrului. Am redescoperit actori foarte buni, încă tineri, pe care îi ştiu din şcoală, pe care i-am admirat în spectacole de licenţă, şi nu numai, şi pe care, constat cu tristeţe, regizorii nu îi văd. M-am strecurat în săli studio arhipline printre oameni de toate vîrstele aşteptînd un bilet în plus, aşteptînd să li se pună un scaun, să renunţe cineva ca să poată intra ei. Sînt absolut impresionată. Tot ce povestesc aici nu se întîmplă în vreun Festival, ci, pur şi simplu, în seri obişnuite de teatru. Acela care asigură normalitatea şi, într-un fel, cheia marilor succese. Spectacole de cameră, aşa cum există afară cu zecile pe seară, bune, interesante, care îţi fac plăcere. Dintr-un motiv sau altul. Într-un pod, celebru prin tot ce s-a întîmplat acolo de-a lungul timpului, la Casa studenţilor Preoteasa, am văzut un one-whomen show impecabil, susţinut de Silvia Codreanu. În numerele ce vin, vă voi face părtaşi la bucuria mea , aceea că există undeva, în poduri şi pivniţe, în studiouri cu dichis gîndite, spaţii de teatru adevărat. Spaţii în care teatrul se naşte simplu. Din nimic. Aşa cum se face el, de fapt. Spaţii în care se strîng cîţiva tipi inteligenţi, deschişi, profesionişti, care se ocupă în mod serios de meseria lor, de relaţia cu ei înşişi şi cu spectatorii. Acesta, după părerea mea, nu este teatru alternativ, underground sau mai ştiu eu cum. Acesta este teatru.

Pe Silvia Codreanu mi-o aduc aminte în primul rînd ca studentă. Un soi de nelinişte, de fanatism susţinea orice apariţie a ei. Şi aşa