CÂND îI SCRIA VERONICăI MICLE, Eminescu trecea retorica declaraţiilor de dragoste pe pilotul automat, astfel încât el să se poată gândi în linişte la altceva.
MIRCEA CRăTăRESCU n-are nici o legătură cu postmodernismul (decât faptul că a scris o carte despre un postmodernism românesc imaginar). El este un romantic vizionar, ca Eminescu, cu care seamănă şi prin talentul literar fastuos. Eminescu era însă şi un spirit responsabil, în sensul dat cuvântului de Camus. Mircea Cărtărescu, individualist şi narcisist, rămâne inaderent ca un copil la problemele adulţilor. Eminescu era matur la şaisprezece ani. Mircea Cărtărescu este imatur la cincizeci şi unu.
SENTIMENTUL RăSPUNDERII se manifestă, la Eminescu, nu numai prin angajarea în publicistica politică, cu o mare mobilizare de energie intelectuală, ci şi prin modul cum înţelege poezia. El îşi face, ca poet, un scop din restaurarea autorităţii cuvintelor. Nu întâmplător, foloseşte puţine cuvinte, din care compune enunţuri solemne. Ritmul şi rima creează impresia că aceste enunţuri preexistă în limbă şi că poetul doar le descoperă. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, risipeşte cuvintele, obţinând un efect din devalorizarea lor.
UN CRITIC LITERAR din provincie mi-a trimis acum câţiva ani o carte de comentarii critice, cu dedicaţie. În carte am descoperit numeroase texte de-ale mele, furate. Furtul în sine m-a mirat mai puţin, fiindcă la noi s-a ajuns în situaţia de-a se fura orice, oricând şi oricum (nu numai că se fură ca-n codru, dar in extremis se fură codrul însuşi). În schimb, m-a frapat gestul "autorului" de a-mi trimite cartea tocmai mie. (Nu-i menţionez numele, pentru că la vremea respectivă am prezentat cazul în România literară, iar vinovatul mi-a cerut scuze în scris.) Între timp, însă, am înţeles de ce se întâmplă aşa: cei care fură - la noi - din proprietatea intelectuală a alto
