"Invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Pactului de la Varsovia constituie o mare greseala si o amenintare pentru pacea din Europa, pentru soarta socialismului in lume si este o zi a rusinii pentru miscarea revolutionara. Nu exista nici o justificare si nu exista nici un motiv care sa faca admisibila, fie si numai pentru o clipa, ideea unei interventii in treburile interne ale unui stat socialist fratesc. a...a Nici un strain nu are dreptul de-a spune ce forma trebuie sa capete construirea socialismului".

Mai mult decat o declaratie care a cucerit cea mai larga parte a intelectualitatii si a facut-o sa se inscrie in PCR si mai mult decat atitudinea care a determinat venirea celui dintai presedinte american pe teritoriul romanesc, cuvintele citate mai sus ilustreaza culmea si totodata sfarsitul a probabil celui mai interesant deceniu din dainuirea regimului comunist in Romania. Un deceniu care incepe in 1958, o data cu retragerea trupelor sovietice din Romania si sfarseste, in chip paradoxal, in aceeasi zi in care cunoaste punctul cel mai fierbinte: discursul lui Nicolae Ceausescu din balconul Comitetului Central al PCR, la 21 august 1968. Acest deceniu se traduce printr-o curajoasa politica de independenta in raport cu URSS si un dialog purtat abil cu parteneri externi altminteri dificil de conciliat (tarile arabe si Israel, Est si Vest).

Cat de mult si-a convins Ceausescu interlocutorii ramane in continuare un fapt disputabil. Ce ramane cert este ca presedintele american Richard Nixon a venit in Romania, Ceausescu s-a intanit cu Papa Paul al VI-lea la Roma si, intr-un gest de curtoazie rarissim, Regina Elisabeta a Marii Britanii l-a invitat sa o insoteasca in plimbarea cu caleasca regala. La fel de cert ramane insa si faptul ca dupa o relativa destindere, in plan intern, stalinismul a ramas in substanta nealterat: cultul personalitatii impins