Afinităţile sînt lucru încurcat. Mărturisirea lor, cînd şi cînd, ia chipul cărţilor scrise în doi, din care unul e, cel mai adesea, în neştiinţă de cauză. Toate epistolele imaginare, testamentele ticluite, traducerile unor originale pierdute, în fine, apocrifele de orice soi ţin trena acestor potriviri improbabile, imposibile. Uneori, afinitatea dusă pînă la insinuarea în corpul de litere al celuilalt e o formulă critică. Pe care o încearcă, în Jurnal în fărîme cu Eugen Ionescu/ Journal en miettes cu Eugene Ionesco, Lucian Raicu, supla, la propriu şi la figurat, însemnare de lectură, publicată, în 1993, la Litera, redactor fiindu-i Ioana Pârvulescu.

Notiţele lui Lucian Raicu încep în 1987, ca nişte revizuiri obligate, cînd timpul ţi se scurtează şi răbdarea nu-ţi mai ţine la încercări: "Vine o vreme, prin forţa lucrurilor, a vîrstei, cînd nu mai citeşti orice" (p. 5). Puţinul care rămîne, cu care poţi să-ţi umpli ceea ce vremea noastră numeşte quality time, fără să te atingă regretul risipirii, îi încape doar pe cîţiva autori, rari, deosebiţi, scriitori de zile grele. Ionesco e printre ei: "Ionesco scrie pentru cei care au conştiinţa că trăiesc o singură dată. Ionesco scrie ca un autor care are conştiinţa că şi el, pînă şi el, trăieşte o singură dată." (p. 6) Un carpe diem nicidecum hedonist, ci tragic.

"Simt nevoia de ceva esenţial şi care, de ce să fac un secret din asta, să mă sprijine. Culmea este că autorul la care m-am oprit, fără nici o ezitare, cere el însuşi să fie sprijinit, caută, adică, un punct de sprijin, nu-l găseşte decît rareori, oricum e departe de a gîndi că poate da cuiva sfaturi, abisal de departe..." (p. 7). Înduioşătoarea complicitate a celor slabi, pe-ale cărei efecte, distilate în tării venite de nicăieri, mizează, dintotdeauna, literatura. Tristeţea regăseşte tristeţea, şi-această omenească, prea omenească descoperi