Citesc jurnalul lui Carol I. S-a nimerit bine felul lui de a fi. Nu aveam nevoie de aristocraţie. Intram în capitalism. Carol I e un rege burghez. În ziua încoronării, cinează en famille şi face o plimbare la Şosea.
"- Hai să mai aruncăm din lucruri! Ce-o să se facă Alexandra cu ele? -Cum să le arunci? Cum să te desparţi de ele? Cum să te desparţi de hainele lor de când erau mici?"
Adorno răstoarnă, el având dreptate, cea ce aş fi zis, ca şi alţii, că înseamnă subiectiv şi obiectiv. Reiese din fraze pe care nu le citez fiindcă prea sunt complicate că subiectul trebuie să se desprindă de subiectivitate, să se golească de ea, pentru a se umple cu obiectul. Paradox: subiectul care nu se goleşte de sine e gol.
"Nu este atât de important să posezi cunoştinţe absolut adevărate, invulnerabile şi trainice - care sfârşesc, necondiţionat, în tautologie -, ci pe acelea faţă de care se formulează întrebarea asupra însăşi valabilităţii lor" (fr. 44). Tocmai cunoştinţe dintr-astea de la urmă am (deşi tautologii parcă ar fi). Una se referă la trecutul meu, aşa cum mi-l amintesc. De aceea şi sunt un, sui generis, ficţionar. Începând cu mine, nimeni nu poate şti dacă ce povestesc aşa s-a şi întâmplat.
Ploaia se aude pe acoperiş de parcă tună. Când tună, ai zice că tocmai s-a înălţat la cer Iisus.
Maxone o înştiinţează epistolar pe mătuşă-sa, Alexandra, că a fost la "Athena" şi a văzut "Acropolea".
După nici două luni de boală, a murit femeia de la pâine, cea mai tonică, mai voioasă, mai atentă persoană cunoscută de noi de când am venit la Bucureşti. 41 de ani. "Mă cam doare stomacul. Mă duc mâine să văd ce am."
Adorno despre "acea grabă de a trece mai departe, neputinţa de a stărui asupra a ceva" (fr. 46). Boala de care am suferit şi sufăr (un fel de a vorbi). În parte, profesională. La facultate aveam zilnic mai m
