Gîndul domniei tale, iubite domnule Odobescu, îmbrăţişa în orizontul operei proiectate "mii de idei energice şi salubre care ar scălda mintea obosită şi sufletul amorţit în roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoşie trupească, apoi ar veni rîndul cugetărilor dulci şi duioase ce vlăstăresc adesea în traiul singuratic al vînătorului şi care, cu tot nesaţiul lui de omor, fac uneori ca o lacrimă de dor şi de îndurare să-i roureze geana". Cu adevărat, această rouă a genelor a umbrit adesea privirea vînătorului, cînd din făptura căzută la picioarele lui se scurgeau ultimele picături ale vieţii. Fiinţa poate fi minusculă, bunăoară o ciocîrlie; fiorul de milă iscat de sfîrşitul ei nu va fi mai puţin intens: "Mă apropii. Ciocîrlia stă pe burtă, labele ei se agită, ciocul i se închide şi se deschide, rămîne întredeschis: mica pereche de foarfeci taie sînge. Ciocîrlie, de-ai putea deveni gîndul meu cel mai delicat, remuşcarea mea cea mai scumpă! A murit pentru celelalte. Mi-am rupt permisul şi mi-am atîrnat puşca în cui." (Jules Renard, Jurnal)

Cuvîntul-cheie, "remuşcare", va reveni sub condeiul multora sau se va lăsa citit printre rînduri ori de cîte ori relatarea aparţine unui vînător adevărat, stăpînit în fibrele adînci ale cugetului de acea "consangvinitate mistică" dintre om şi animal relevată de Mircea Eliade şi pe care o exprimă un cunoscut ritual cinegetic, destinat a "înfrăţi" vînatul cu vînătorul. "Am avut şi eu - scrie Titus Popovici -, ca orice breslaş al sfîntului Hubertus, clipa de amară remuşcare în faţa cerbului căzut, cînd pădurarul îmi întindea, după datină, crenguţa de stejar înmuiată în sîngele nobilului animal, ţinută pe pălărie sau pe lama lată a cuţitului de vînătoare..." Acelaşi autor notează cu acuitate amestecul de sentimente învrăjbite pe care îl produce doborîrea unei făpturi: "Pe un cleanţ s-a oprit, o clipă - ştiu că numai pentru