Nu-mi dau seama câtă ironie şi câtă încântare de sine există în expresia "imparţial, ca tot românul". Nu mă refer la "rumânul imparţial" al lui Agamiţă Dandanache, ci la strictul nostru contemporan, la liber-schimbistul de toate culorile şi sexele, la cameleonul în piele de tigru ce ne populează coşmarurile, televizoarele şi listele de alegători. În România, distanţa dintre scuarul unde călăul îţi taie capul şi piaţa Endependenţii, unde ne pupăm de-a valma, e atât de scurtă, încât adeseori se confundă. Oameni care, la aşa-zisa revoluţie din 1989, se aflau pe baricade inamice, astăzi circulă braţ la braţ prin diverse saloane ale puterii ori ale vieţii mondene.
Am participat de curând la sărbătorirea - cu fast, discursuri şi premieri - a uneia din importantele instituţii cultural-educative ale ţării. Cu acel prilej, am putut vedea, în întreaga ei splendoare, coada de păun a prieteşugului românesc. Erau - uneori la aceeaşi masă - şi vechi starlete ale epocii staliniste, şi promotorii naţional-comunismului, şi jurnalişti de casă nouă, şi dizidenţi autentici, şi meseriaşi impecabili, şi escroci, şi politicieni ruinaţi de hepatita invidiei, şi mari actori, şi, mai ales, multă, multă neruşinare.
Oamenii sosiseră pentru că urma să li se distribuie distincţii menite să marcheze contribuţia lor la "propăşirea" instituţiei şi, implicit, a societăţii. Adevărul e că, fiecare în felul său, reprezenta un fragment (de timp, de valoare, de compromisuri, de ticăloşie, de sublim) din marele tort oferit de-a lungul deceniilor românilor. Fiecare dintre premiaţi îşi avusese clipa de glorie şi fanii săi. Fiecare crezuse că face bine lumii - e drept, rupând o mică felie şi pentru sine. Privindu-i, mi-am dat seama ce complicată şi ce întortocheată e existenţa, prin câte suişuri şi coborâşuri ne e dat să trecem.
Iată, chiar la masa mea, gata să o at
