In epoca noastră foiletonistică e greu să atragem spre literatură onoratul cititor fără o încercare energică de a-l provoca, de a-i stârni curiozitatea, de a-l răpi, măcar o secundă, telenovelei, amoroase sau fotbalistice".

Cu aceste consideraţii îşi începe Cornel Ungureanu recenta Istorie secretă a literaturii române, o carte astfel intitulată încât să-i stârnească "onoratului cititor" curiozitatea, să-l clintească, măcar o secundă, de lângă acaparantul televizor. Aceasta în beneficiul literaturii, al cititului. Nu cred totuşi să poată fi câştigaţi de partea lecturii împătimiţii de telenovele, oricât i-ar ademeni Cornel Ungureanu cu darea pe faţă a secretelor istoriei literare. De fapt tot pe noi, pe consumatorii necondiţionaţi de literatură, ne va face curioşi, ne va intriga cu insolitul titlu. Eu oricum aş fi citit cartea lui Cornel Ungureanu, dar mărturisesc că titlul m-a incitat, m-a atras odată mai mult. O istorie secretă a literaturii române? Secretă în ce fel? Poţi să presupui o mulţime de lucruri. Că se referă la domenii până acum neexplorate , ţinute ascunse din cine ştie ce motive, la autori cândva prohibiţi, scoşi acum la lumină, la forme clandestine (subversive?) de manifestare literară, de vor fi existat la noi, la felul cum s-a răsfrânt mişcarea literară în documente ale Securităţii, în dosare de urmărire, în note informative etc. Sau la ce? Criticul ne lămureşte şi nu prea atunci când ne spune în prefaţă că istoria sa "se vrea o alternativă a istoriilor actualităţii imediate", a acelor " istorii ale literaturii române care au fost mereu propuse de o actualitate imediată în care existau urgenţe, constrângeri, (de)solidarizări". Ce fel de "urgenţe", "constrângeri" etc.? Putem deduce că este vorba de condiţionările politico-sociale ale faptului literar, altele în fiecare loc şi epocă. Tot în prefaţă criticul ne trimite la cercetările sale ma