Domnului Livius Ciocârlie,

la a cărui conferinţă despre Cioran

n-am putut ajunge

N-aŞ fi vrut să-l întâlnesc pe Cioran. N-aş fi vrut să-mi fie profesor de filozofie la Braşov, la Şaguna. Cu siguranţă că nu m-aş fi îndrăgostit de el, iar soarta Simonei Boué mă întristează din cale-afară: l-a întâlnit de ziua ei de naştere şi a făcut un coup de foudre pentru el, doar că acest coup, această lovitură a fost, la ea, pe viaţă, ba chiar şi în moarte. Pe de altă parte recunosc că, aşa cum l-am văzut în interviul filmat la Paris, Cioran, unul dintre cei mai paradoxali oameni din câţi mi-a fost dat să văd, e irezistibil, ca orice om al contrastelor. Cu o fragilitate plină de forţă, cu mica lui bâlbâială atât de precis orientată, cu politeţea în care mai strecoară câte o înjurătură şi duioşia împrejmuită cu ziduri de mirări şi cinism, seamănă mai degrabă cu un ţăran chibzuit, care pune răul înainte. (S-a comparat el însuşi cu un ţăran). Disperarea lui absolută şi tonică, plină de vitalitate, mi se pare cel mai potrivit răspuns dat universului în care trăim. Îl admir pentru că a trecut prin toate întrebările, s-a gândit - şi încă temeinic - la tot. Nici un intervievator nu l-a prins vreodată pe picior greşit (v. Convorbiri cu Cioran, Humanitas, 1995). Indiferent dacă i s-au pus întrebări subtile sau stupide, de viaţă cotidiană sau din raftul cu filozofi al bibliotecii, Cioran a răspuns cu o precizie şi o doză de implicare personală care-ţi taie răsuflarea. Socotea că râsul e singurul lucru care nu dezamăgeşte şi în cele mai negre gânduri ale lui există, ascuns, un pic de râs, fie el şi hohot cosmic. E urmuzian sau ionescian, pentru că râsul lui e împăcat cu tragicul, ca-n afirmaţia lui Ionesco: "N-am înţeles niciodată, în ce mă priveşte, diferenţa care se face între comic şi tragic. Comicul fiind intuiţia absurdului, mi se pare mai disperat decât tragicu