Spectaculos la capitolul executie tehnica, imagine si mai ales scenografie (recreeaza minutios si elegant atmosfera epocii, iar costumele sunt memorabile prin finetea detaliilor), Ducesa se inscrie, intr-o anumita masura, in linia biografiilor romantate tip Marie Antoinette. Acelasi destin sever al unei femei frumoase, sensibile si cu adevarat emancipate pentru epoca ei, care sufera alaturi de un sot nesimtitor, brutal si crud, pentru ca apoi sa-si ingaduie, liber si scandalos pentru acele vremuri misogine si inchistate, o compensatie a fericirii pe care nu o putea avea sub acoperisul conjugal. Insa, daca Sofia Coppola reusea o evocare devastatoare a tristetii si singuratatii reginei adolescente, sugerand deosebit de plastic izolarea acesteia si conturandu-i - printr-un portret suav si intens - talentele de lider incontestabil in materie de moda si viata de societate, regizorul Saul Dibb si scenariul semnat de acesta, alaturi de Jeffrey Hatcher si Anders Thomas Jensen esueaza tocmai la acest capitol. Dupa o campanie de marketing care a starnit apetitul livresc (si lumesc) pentru aventura al spectatorului, nu doar pentru ca o compara pe extravaganta Georgiana, ducesa de Devonshire, cu stra-stra-stra-stranepoata ei, Diana de Wales, ci pentru ca promitea un personaj cu totul si cu totul iesit din comun, flamboaiant, neastamparat, rebel, emancipat, cu vederi liberale si un fler neclintit in materie de moda - trasaturi care o au facut-o regina saloanelor mondene ale secolului al XVIII-lea, Ducesa rateaza exact acest portret fastuos si irezistibil. In loc sa prezinte gradat si nuantat traseul sufletesc al Georgianei de la adolescenta plina de iluzii, varata cinic de mama ei intr-o casnicie de complezenta la sotia umilita de adulterul comis sub ochii ei, drept in caminul conjugal si apoi la femeia de lume care si-a influentat si cucerit definitiv si definitoriu contemp