Nu putine au fost, dupa miraculoasa incheiere a Primului Razboi Mondial si Marea Unire, cartile care au marturisit cumplitele erori si orori comise inaintea si in timpul marii conflagratii. Indeosebi generalii Alexandru Averescu si Ioan Culcer au formulat aspre critici si raspunderi, nu doar pentru greselile strategice si politice facute deopotriva de clasa politica si de conducerea militara a tarii.
Referintele si atitudinea acestora se pastreaza undeva, intr-un spatiu olimpian, deasupra celor multi si prosti care au suferit si au murit sub ordinele lor. Rezervistii civili, intelectualii participanti la razboi au coborat insa pana la chinul nestiut al soldatului, al acelui taran care poate ca scapase de tunurile si pustile armatei romane din 1907, pentru a muri de obuzierele si mitralierele germane in 1917. Aceste relatari postbelice dovedesc o crunta, poate chiar cinica nepasare deopotriva a oamenilor politici, generalilor si ofiterilor fata de soarta, nevoile si viata soldatului roman, pe care de altfel nu pregetau, atunci ca si acum, sa-l ridice in slavi, prin cat mai sforaitoare cuvinte goale.
Academicianul Florin Constantiniu il citeaza in prefata sa la republicatele Raspunderi scrise de Alexandru Averescu in 1918, pe profesorul de liceu Ion F. Buricescu care, in 1939, descria astfel conditia soldatilor adusi in ianuarie 1917 in retragerea din Moldova: "Mai ales incaltamintea este stricata. Sunt unii in realitate desculti, caci numai incaltaminte nu se pot numi resturile nenorocite de opinci sau bocanci, fara talpa, legate ingenios cu sarma groasa sau sfoara de jur imprejur, spre a tine. Piciorul inoata in noroi, care musteste, scarbos din obiele de carpa subtire iesita afara prin rupturi (...) In privinta hranei, lucrul sta si mai rau... Paine nu avem... Stransi, cu chiu cu vai, pe camp, patrunsi de gerul naprasnic, soldatii flamanzi ies
