Orice nou spectacol prezentat de Răzvan Mazilu este aşteptat cu mult interes de breasla dansului cât şi de marele public. În peisajul actual al dansului este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi artişti, în multiplele lui ipostaze de interptret, coregraf, regizor şi generos organizator al galelor anuale, în beneficiul Şcolilor de Coregrafie. Cu acelaşi interes a fost aşteptată şi ultima sa premieră, de la Teatrul Odeon, Umbre de lumină, un one-man show, interpretat de el, în coregrafia lui Philippe Tréhet. La configurarea spectacolului a contribuit o intreagă echipă, şi anume compozitorul muzicii, Jean-Jacques Schmidely, realizatorul imaginilor video Ronan Legeandre, creatoarea costumelor Doina Levintza şi light desing-ul Grégoire Deforges.
Într-o formă fizică excelentă, Răzvan Mazilu şi-a pus în valoare plastica sa corporală, excelând mai ales printr-un expresiv joc al braţelor, mai ales în primul episod al suitei care alcătuieşte show-ul. Ne-a plăcut mai puţin nota de ostentaţie pe care a dat-o unora dintre gesturi. Când în dansul său apare această notă, personalitatea artistului se estompează, ieşind în evidenţă persoana încărcată de orgoliul valorii sale. Şi, de la bun început, nu am reuşit să descifrăm în succesiunea mişcărilor sale unde era coregraful, stilul specific acestuia. Dacă puternica personalitate a dansatorului estompeză, în multe cazuri, stilul caracteristic coregrafului la care apelează, de astă dată l-a înghiţit complet. Nu este vorba de suita mişcărilor, care trebuie să-i fi fost date, ci de linia, de modulaţiile pe care le-a imprimat acestora. În plus, după ce am urmărit toate episoadele care alcătuiesc spectacolul, nu am putut descifra stuctura de fond a show-ului, care trebuia să aparţină tot coregrafului şi fără de care o succesiune de momente de dans nu se pot constitui într-un întreg, cu un înţeles anume. Îl cită
