Dar criticul de la Vatra se simte mult mai la largul său în exerciţiul atitudinii negative. După ce a dat lui Dumnezeu ce I se cuvine, refuză a da Cezarului obolul pe care acesta îl pretinde pe atît de numeroase şi nu o dată tortuoase, viclene căi omului de litere. Fibra sa de incredul, de inadaptabil, de, uneori, răzvrătit, dacă nu bate în direcţia transcendenţei, se afirmă cu prisosinţă (poate cu un secret năduf compensator) în sfera relaţiilor cu puterea politicească actuală, şi ea răsfrîntă în cărţi de rememorare, de un, ca şi inevitabil, răsfăţ, dar şi de interes sub semnul irepresibilului senzaţional: "un foarte incitant (şi la modă) fenomen care joacă între literatura culiselor (...), literaturizare, mărturie-document şi analiză retrospectivă (natural, excesiv partizană)". Nu poartă oare "memorialistica puterii" un caricatural reflex al unui mit biblic? Pornită de la o atare altitudine, persiflarea e atracţios acidă: "Căderea de la putere e un eveniment mai dramatic decît o simplă cădere din rai. Şi, în plus, e şi un caz mai excepţional. Toată lumea a fost alungată din rai, aşa încît această prăbuşire s-a banalizat. Dar numai unii cad de la putere". Elita acestor "cîţiva" ţine morţiş a ne aduce la cunoştinţă păţaniile sale "melodramatic de traumatice", cu o frenezie pesemne "lecuitoare". Pentru cititori este o ocazie "relevantă dacă nu de-a dreptul revelatoare". Întrucît cel ce a deţinut puterea "se presupune că e un fel de deţinător de Secrete, iar literatura secretelor e mereu una de succes". Altfel zis suntem invitaţi la o "plimbare prin iatacul zeilor" vis prezumat al "cititorului ordinar" ce, "fatalmente, mai e şi alegător, deci dublu motivat". Se iveşte şi un rezultat nescontat, un soi de parazitism al paginilor în chestiune, ca şi cum un stol de vietăţi mici s-ar hrăni cu trupul uneia cu dimensiuni majore: "Vine apoi că succesorii, de obicei adversari,