Sunt cu adevărat conexe toate varietăţile pe care volumul de publicistică al lui Liviu Ornea le circumscrie? Sunt în mod necesar adiacente aceste subiecte de interes latent, arareori transferate din imaginarul colectiv pe prima pagină a unui cotidian? Ce frontiere comune împărtăşesc de exemplu matematica elementară, programele universitare viciate, examenele naţionale, forumurile internautice de discuţie, rasismul funciar, mizeria străzilor bucureştene, preferinţele estivale şi - închei o listă ceva mai lungă decât enumerarea mea - sporturile domestice? Toate aparţin, privite cu atenţie, unui anume tip de discurs asupra fundamentelor spaţiului public. Care nu coincide, aşa cum solul nu coincide cu fructele, cu ceea ce se livrează, mediatic, sub aceeaşi sintagmă protectoare. Şi nici - aici intervine o disociere importantă - cu ceea ce vulgata intelectualului umanist de la noi numeşte, cu un masochism aproape nedisimulat, aberaţia specificului naţional.
În schimb, ceea ce impune, cu fiecare articol, această sumă de Varietăţi conexe este o raţionalitate impecabilă, o logică fără discontinuităţi. Cine s-a mai gândit, în explozia de expresivitate intenţionată a anilor din urmă, să pună în discuţie, să zicem, vreo istorioară talmudică? Iar aceasta nu dintr-un impuls al defulării imanente, din categoria artei pentru artă sau din aceea, liminară, a argumentului pentru argument: "Se zice că într-o seară, la uşa unui rabin se înfiinţează doi oameni sărmani care-i cer de pomană. Unul dintre ei e un amărât care toată viaţa lui a fost sărac lipit pământului. Celălalt a fost odată bogat, apoi, cine ştie din ce pricină, a decăzut şi a ajuns în starea mizerabilă în care îl vede înţeleptul. Problema e că rabinul nu are decât o singură monedă pe care nu o poate nicicum împărţi. Cui o va da? Pe cine va ajuta? Pe cine va face el fericit? Soluţia talmudică este: rabinul va
