Europa este însetată de o schimbare care să nu ne îndepărteze de rădăcinile noastre, ci să ne apropie de ele Rareori vezi o colectivitate capabilă să mediteze asupra ei însăşi şi asupra propriilor răni, fără să-şi transforme memoria într-o armă, încercând să îi rănească pe ceilalţi. Modul în care America a ştiut să se învingă pe ea însăşi, în care a ştiut să-şi învingă propriii monştri alegându-l pe Obama, arătând că doreşte să se schimbe mai mult pe ea însăşi decât să schimbe lumea, reprezintă lecţia lui 4 noiembrie 2008 pentru Europa. Eroarea cea mai mare, în acest moment, ar fi să spunem, că, în septembrie 2001, “Suntem toţi americani!”.

Acum, când America începe să vorbească despre ea însăşi, a venit timpul să spunem, la rândul nostru: “Suntem toţi europeni!”. Avem şi noi un vis de unitate, pe care întârziem să-l transformăm în realitate. Suntem şi noi însetaţi de o schimbare care să nu ne îndepărteze de rădăcinile noastre, ci să ne apropie de ele. Este un vis cultural şi politic în acelaşi timp, la fel ca şi pentru Obama.

Istoria se schimbă cu Obama pentru că povesteşte despre un afroamerican care, într-o singură generaţie, după sfârşitul Apartheidului din Statele Unite, a devenit şef al satului. De data aceasta, însă, este vorba de eliberarea tutoror: în discursul din ziua victoriei, noul preşedinte american s-a adresat deopotrivă săracilor, bătrânilor, bogaţilor, albilor, hispanicilor, asiaticilor, homosexualilor, celor cu dizabilităţi. Un elogiu atât de dens adus diversităţii nu ar rămâne fără efect în Europa, care se transformă şi ea într-un creuzet  unde se întâlnesc rase şi stiluri de viaţă diferite. Unde provocarea este să le uneşti, fără să le iei speranţa şi dreptul de a spune ce gândesc. De mai bine de un deceniu, ne căutăm o singură rădăcină identitară, o singură culoare, cu iluzia că vom putea opri declinul în acest mod. I