In toamna asta am trait o intamplare miraculoasa: o intalnire de gradul III cu o vulpe! Poate ca astfel, Dumnezeul vulpitelor a vrut sa-mi arate si mie un ciob din raiul lor pamantesc nestiut...
Am facut "cunostinta" la mare, la 2 Mai. Cand am ajuns eu acolo, vremea plajei trecuse de mult, dar ma simteam mai bine asa, stapan peste mare si peste satucul pustiu. Intr-o zi, m-am hotarat sa fac o plimbare la cherhanaua care e ascunsa intr-un golf linistit. Soarele apunea, era un amurg rar de toamna, asa cum numai marea iti poate darui: razele pareau ca "ciupesc" valurile, topindu-le in irizatii de jar stins. Si cum ma plimbam pe digul golas, am vazut la un moment dat un catel roscat. Statea incovrigat pe promontoriul pietros care inchide golful. La inceput, nu prea i-am dat importanta, caci ma furase joaca pescarusilor care roboteau prin apa. Dar dupa un timp, cand m-am uitat iar la catelul care se sorea linistit in lumina amurgului, mi s-a parut ca avea botul prea alungit... un bot ca de vulpe. "Ba e chiar vulpe!", mi-am zis. "Dar cum de sta asa tacticoasa si nonsalanta pe malul marii?!". Eram la vreo 15 de metri de animalul bland si incovrigat, dar tot nu-mi credeam ochilor. M-am gandit sa scot un zgomot si mi-am facut mobilul sa sune, dar vulpita nici nu se sinchisea! Atunci am prins curaj si coborand incetisor pe stancile digului, am inceput sa ma apropii. Eram inca indoit. "Daca-i vulpe, o fi bolnava, de nu reactioneaza in nici un chip?", ma intrebam. Animalul m-a lasat sa ajung pana la un metru de el, s-a ridicat usurel in patru labe, parca dinadins ca sa-l pot admira (si era o frumusete de vulpe!) dar nu s-a speriat, n-a fugit nici atunci, nici mai tarziu, dupa ce ne-am imprietenit! Nu stiam ce sa fac, asa eram de emotionat. I-am vorbit si vorba mea n-a speriat-o, ba parca a inceput sa se alinte mai tare. Imi parea rau ca nu-mi luasem aparatul de fotog
