Americanii au ales corect politic şi istoric. Barack Hussein Obama Junior are mai multe calităţi decât veteranul de război John McCain.

Are şi tot ce i-ar fi trebuit lui George W. Bush ca să nu aducă SUA în pragul unui faliment financiar şi moral. Acest absolvent de drept la Harvard, fiu al unui tată kenyan şi al unei mame „native american“, care a copilărit în Indonezia pentru a se rătăci adolescentin în SUA pe aleea drogurilor şi a alcoolului, un învingător al propriilor demoni, un longilin cu alură de jucător la Chicago Bulls, o inteligenţă strălucitoare, un orator electrizant şi civilizat, o apariţie charismatică şi imposibil de ignorat, Obama a fost răsfăţatul presei americane din alt motiv. Pentru că e „de culoare“.

Putea fi un magnet electoral şi mediatic şi altfel. În fond, e de partea progresistă a baricadei, care seduce intelectualii pacifişti şi săracii. Cu toate acestea, tot ce s-a spus despre el a început cu faptul că e „afroamerican“.

Barack Obama e un egalitarist, care nu-şi putea rata cariera în noul spaţiu public occidental în care agenda este dictată de minorităţi şi stângiştii care luptă pentru ele. De cei care au vise ca Martin Luther King sau John Lennon: o lume emancipată şi „eco“, în care între noi toţi, de toate rasele, genurile, religiile şi orientările sexuale, să existe armonie.

Între 1915, de la primul blockbuster din istoria cinematografiei, „Naşterea unei naţiuni“, şi o zi de toamnă din 2008 când a plouat peste cozile de alegători care l-au distribuit pe Obama în rolul noului Superman, se comprimă o poveste care a rulat în alb şi negru şi a sfârşit într-un curcubeu sub care scrie „schimbare“. O poveste care ascunde o bucurie imediată şi un pericol pe termen mediu.

E momentul ca numele lui David Llewelyn Wark Griffith să fie spus, chiar dacă la el rezonează azi doar iubitorii