Rednic antrenorul a învins, Rednic cetăţeanul continuă să se lupte cu nişte adversari închipuiţi
Mircea Rednic e din nou dom’ profesor. Şefii l-au iertat, chit că jarul trabucurilor e mai aprins ca oricînd, iar plasmele din dotarea personală au fost pe punctul să fie sufocate de îmbrăţişările latifundiarului de la Năvodari. Mircea Rednic a cîştigat pe mîna lui meciul de la Timişoara, tot aşa cum a salvat derbyul cu Steaua. A remaiat un prim “11″ atît de dibace, încît nici nu se mai vedeau firele duse: Bratu, Niculae, Zicu, Pulhac, Julio Cesar. A trimis oameni vii pe teren, nu nişte momîi obosite după un cantonament plictisitor. A aşezat cu precizie inginerească echipa în teren, a ţinut-o în priză ca un psiholog versat, i-a obligat pe Cristea&Cristea să nu se retragă. A simţit din nou foarte bine schimbările. Bravo!
Acesta e antrenorul Mircea Rednic. Un profesionist care a mîncat şi franzela victoriei şi pîinea neagră a eşecului. Dom’ profesor, adică. Celălalt Mircea Rednic, cetăţeanul Mircea Rednic, a procedat previzibil. S-a simţit dintr-o dată stăpîn pe situaţie şi a contraatacat cîţiva duşmani invizibili. Un film în reluare, dar care continuă să facă audienţe semnificative, după modelul PRO TV. Toţi cei care au îndrăznit să observe că Dinamo jucase un fotbal modest pînă la jumătatea reprizei secunde a derbyului cu Steaua şi pînă la victoria im-pe-ca-bi-lă din partida contra Timişoarei au fost traşi de urechi de cel a cărui viaţă se împarte parcă în ţepe date şi ţepe luate.
Gesepişti mai mari şi mai mici, dar nu numai, au luat act că sînt bieţi chibiţi care nu pricep profunzimea proiectului pus în aplicare de Rednic la Dinamo. Pseudospecialişti incapabili să înţeleagă că episodul NEC Nimegen nu era decît o nadă, o treaptă a ascensiunii spre Everestul Ligii Întîi. Pentru că întrecerea e lungă şi căile campionatului întortocheate, dorim sincer ca
