Pentru un copil abandonat, adopţia e şansa de a avea o familie adevărată. Pentru părinţi, reprezintă posibilitatea de a-şi întregi viaţa. Dar nimic nu e atât de simplu... Anul trecut, peste 2.500 de persoane sau familii din România au depus o cerere pentru a adopta un copil. Procedura de adopţie e destul de simplă, dar numărul copiilor deveniţi adoptabili prin hotărâre judecătorească definitivă a acoperit aproximativ jumătate din cereri.
Potenţialii adoptatori au de aşteptat de la câteva luni la peste un an, deşi, potrivit autorităţilor, adopţia românească este printre cele mai rapide din Europa. Unii dau vina pe lipsa personalului din direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului (DGASPC), iar alţii, pe procedura îndelungată de adoptabilitate.
Oficiul Român pentru Adopţii spune însă că pur şi simplu nu sunt mai mulţi copii care pot fi adoptaţi. Sub 1% din cei peste 72.000 de copii aflaţi în sistemul de protecţie specială erau adoptabili la sfârşitul lunii iunie 2008, potrivit statisticilor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) şi ale Oficiului Român pentru Adopţii (ORA).
Asta deoarece pentru orice copil din sistem se întocmeşte un plan individualizat de protecţie al cărui scop este, în primul rând, reintegrarea sa în familia naturală sau în familia extinsă (rudele până la gradul al IV-lea).
Adopţia nu este, în viziunea Statului, cea mai bună soluţie pentru orice copil. Potrivit legii, el are dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi rudele şi de a creşte în familia sa biologică.
Astfel, părinţii, bunicii, unchii, mătuşile şi verii primari ai copilului sunt contactaţi, vizitaţi, consiliaţi şi informaţi de modul în care pot fi sprijiniţi în creşterea copilului, iar dacă toate aceste demersuri eşuează şi familia nu vrea sau nu poate să-l crească, se poate d
