SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În anul 1932, Nicolae Iorga a interzis ramele negre în expoziţiile din România. În toate muzeele lumii, tablourile olandeze, flamande, spaniole şi germane, de la Renaştere încoace, au şi rame negre. Cumnatul lui Vermeer van Delft era meşter şi negustor de rame negre din abanos. Se poate spune că jumătate din pictorii Europei agreau ramele negre, iar jumătate pe cele aurite.
Poate că nu erau chiar jumătate-jumătate, dar cum nimeni nu a pus în discuţie legitimitatea modalităţilor de a înrăma un tablou, nu a existat nici un recensământ al ramelor. De ce a făcut istoricul-ministru român o problemă de stat din negrul-pian al ramelor de la Saloanele oficiale nu se ştie, dar putem avea o bănuială. I se părea dumisale sau li se părea sfetnicilor care-i furnizau argumentele la decrete că negrul ar fi funerar şi că afectează românitatea tablourilor şi percepţia publicului. E posibil ca în epocă să se fi înregistrat şi unele proteste la legea lui Iorga, dar e fapt că auriul a învins negrul şi că puţini artişti au mai îndrăznit rame negru-pian – cum i se spunea lacului de calitate cu care era înnobilat lemnul – atât în expoziţiile de dinainte de război, cât şi după aceea.
Într-un articol din ziarele vremii, un gazetar făcea o observaţie care, din perspectiva trecerii timpului, ne pune pe gânduri: Iorga interzicea un lucru care de altfel trecea neobservat, deoarece artiştii noştri foloseau rar rame negre. Între altele şi pentru că veneau din import şi erau scumpe. Negrul-pian al ramei îi asigura însă tabloului o distincţie, o desprindere de nobleţe din context, care pe pictorii ce nu şi le puteau permite îi complexau.
E posibil ca reacţia, concretizată într-o lege care nu-l onorează deloc pe istoric, să fi pornit de la aceştia. Oricum, Iorga a interzis nu un fapt, ci o eventualitate! Nu cred că în vreo
