Club Fabrica, final de festival "Temps DâImage". Premieră: Ce nâest pas une chanson dâamour. Regia Carmen Vidu. Cu Marius Manole, Istvan Teglas, Florentina Ţilea şi Paul Dunca. Patru poveşti ţesute prin text, cîntec, dans şi, desigur, proiecţii. Nu e vorba de personaje, ci de autobiografiile interpreţilor. Dar, prin plasarea într-un perimetru artistic, fie el şi neconvenţional, actorul, chiar şi atunci cînd se manifestă nedisimulat autobiografic prin simpla asumare a contextului, devine personaj. În acest caz se vorbeşte de Bucureştiul tău, al lui, al orişicui, nu doar de Bucureştiul lui Paul, al lui Istvan, al lui Marius sau al Florentinei.
Spectacolul începe după primul moment al lui Istvan Teglas. Nu am aflat dacă e o intenţie de regie sau e talentul acestui actor de a impune o substanţă artistică reală oricărui context în care intră. Atunci începe spectacolul, după toate rigorile căruia i se supune fenomenul în cauză. Înţelegi că ai venit la spectacol atunci cînd Istvan intră în scenă, adică atunci ţi se arată sensul actului artistic. Pentru că despre asta e vorba, nu despre o adunare de mulţi oameni cool, atît de cool încît nu au nici o problemă în a fuma liniştiţi sau în a-şi consuma berea în timp ce privesc ce se mai întîmplă pe scenă. Doar au venit la "club", nu? Dar şi asta face parte, la urma urmei, din spiritul Bucureştiului. Spectatorul "de Bucureşti" a fost acolo şi nici măcar nu îşi punea problema că intră într-o regie care îl depăşeşte.
Trebuie remarcat aici ceva rar în arta regizorală de la noi: regia care se camuflează în propriul produs, regia care este prezentă tocmai prin faptul că nu îşi strigă cu ostentaţie pretenţiile. Aparent, asistăm la o alăturare de momente, care nu au nici o legătură, care se succed, printr-o încercare de a le face coerente. Dar vă întreb: ce legătură are fiecare dintre dumneavoastră cu Bucureştiul,
