La posturile de televiziune de la noi, poţi vedea cel mai des filme cu băieţi supăraţi care învîrt cu pasiune arme la fel de supărate, posesori de priviri tăioase şi de muşchi la vedere, şi transpiraţi, pentru sporirea efectului. Este vorba de producţii de categoria B, luate la kilogram, pe doi lei, pe care televiziunile noastre le dau cu repetiţie, parcă să ni se întipărească mai bine în minte. Dacă nu vrei scene cu pac-pac şi cafteli ridicole, te poţi uita la un post cuminte, care dă filme liniştite, aşa-zis "de familie". Este vorba de Hallmark, unde lucrurile par mai umane: poveşti cu vieţi de oameni normali, fără mitraliere şi cunoştinţe de arte marţiale. Problema cu filmele de la Hallmark e tocmai că sînt prea cuminţi şi didactice (nu mă refer la serialele poliţiste englezeşti, care sînt OK pentru genul lor). Acolo poţi să fii sigur întotdeauna că filmul pe care-l vezi e făcut să ilustreze o teză, să-ţi bage o morală pe gît, să te înveţe că prejudecăţile cu privire la cei de lîngă tine nu sînt bune. Totul, desigur, sub îndrumarea destoinică a corectitudinii politice. Eşti dus de mînă şi dădăcit că persoanele cu handicap trebuie tratate ca nişte oameni normali, că femeile sînt mai puternice şi mai oneste decît bărbaţii, că oamenii de culoare sînt nişte cetăţeni valoroşi. Desigur, toate aceste idei sînt lăudabile în sine, deranjant este tonul demonstrativ din astfel de filme, faptul că ele nu au altă menire decît să-ţi livreze învăţăminte preţioase despre lume şi viaţă, care să facă din tine un cetăţean american model. În plus, filmele sînt schematice şi absolut previzibile - şi, din acest punct de vedere, nu se deosebesc prea mult de cele cu commando sau interlopi.

În această atmosferă generală de previzibilitate, de plictis televizual - fie că e cu multe arme, fie că e cu dovezi de toleranţă - un film ca American History X, pe care l-am putut vedea we