În urmă cu 19 ani (ştiu că cel mai frumos titlu este: După 20 de ani...), exact la sfîrşit de octombrie 1989, cînd, cum se zicea, "nu-mai-aveam-nimic-de-văzut-la-televizor", iar rubrica mea "Telecinema" devenise "Secvenţe"; am trimis României literare articolul acesta, de o oarecare subversivitate, căci îl omagia pe Geo Bogza - foarte antipatizat "sus" pentru rezistenţa lui la cultul ceauşist - şi descria un oraş din Basarabia, Hotinul, din "ţara aceea de pămînt" despre care era interzis să pomeneşti. Prin arta lui Ivaşcu şi Roger Cîmpeanu în a trata cu cenzura, textul a apărut la 26 octombrie 1989, sub titlul: "Un cinema pentru istoria literară".

Acum 50 de ani,

după ce a umblat prin cel mai ciudat oraş al acelei "ţări de pămînt" ("ciudat prin absenţa unei întregi serii de lucruri care definesc un oraş"),

după ce s-a lăsat invadat de pustietatea şi singurătatea străzilor lui exagerat de largi tălăzuind ca valurile unei cîmpii care pătrund pînă în case,

după ce a coborît în dughene ca în cavouri şi peşteri ("afară arde soarele, aici te cuprinde frigul"), cu scîndurile lor roase pînă la nod, cu oameni înviaţi din morţi, purtînd şoşoni în picioare, cu ochelari ruginiţi, din primele modele ale lumii, cu părul în vîrtejuri, "stufişuri ale fizionomiei" ("Ochelarii! Urechile!"),

după ce s-a impregnat cu mirosul de mucigai al obiectelor la care s-a uitat cu acea precizie suprarealistă ce dă în halucinaţie şi apoi nimica mişcă,

după ce a respirat afară, în strada mare, urina de cal purtată de vînt din curţi pînă dincolo de zare, oraşul necunoscînd stropitoare, ci doar o saca,

după ce a descris minuţios singura saca, sacagiul şi calul ei ("un butoi pe două roate hodorogite, cel mai bătrîn om din oraş, un cal caduc, decăzut pe ultima treaptă a vitalităţii şi ierarhiei sociale"),

după ce s-a dus în piaţă şi a găsit cele două