„Ţi-e dor de cantonamente şi de vestiar”, mi-a strigat Adi Mutu pe aleea pietruită din curtea casei sale de pe Via Bolognese, după o glumă deocheată ce mi-a scăpat, la finele unei ore „Ţi-e dor de cantonamente şi de vestiar”, mi-a strigat Adi Mutu pe  aleea pietruită din curtea casei sale de pe Via Bolognese, după o glumă deocheată ce mi-a scăpat, la finele unei ore de palavre despre tehnicieni şi copii, udată cu vin fin de pe dealurile liniştitoare ale Florenţei. Aşa e. Mi-e foarte dor de ceva ce alţi tineri sportivi urăsc sau spun, eleganţi în exprimare, că sunt metode învechite de antrenament.

Cu riscul de a supăra, metodele or fi învechite sau prăfuite, însă mulţi dintre antrenori sunt la fel. „Nu există elevi proşti sau neinteresaţi, ci dascăli incompetenţi“, îmi spunea odinioară profu’ de mate de la liceul Cantemir. Tipologia sportivului român arată modificări uluitoare, tranziţia aducând în faţa oamenilor personaje de genul:

Marian Oprea (cel mai titrat atlet român din istorie !!!): un tip ca discurs mult asemănător în interviuri cu Chivu, care îşi cântăreşte fiecare cuvânt, educat, disciplinat până în măduva oaselor, dispus să plătească din buzunar bani buni pentru detalii ce-i pot schimba viaţa, tatuat, băiatul după care suspină frumuseţile din atletismul autohton, uneori fiţos pe culoarul de la triplu, prietenos cu camera care-l prezintă la concursuri, cu pantofi D&G coloraţi, cu blugi care pot costa cât o pensie, şi puţin plin de el când şi-a luat primul BMW.

Comparaţi-l pe Marian cu Megelea ( !!!!), ultimul atlet medaliat olimpic, care-a aruncat atât de bine suliţa la Mebourne, pentru bronz, încât am aşteptat un sfert de secol să mai vină o distincţie la Jocuri. 

Ionela Tarlea (cea mai valoroasă sprinţeră din istoria României): o fată plină de viaţă, care iubeşte să cânte melodiile Mariei Ciobanu pân