Marţi, în ziua cînd Dilema veche îşi închidea paginile, votul pentru alegerile prezidenţiale din SUA de-abia începea, ceea ce înseamnă că joi, cînd revista o să fie la chioşcuri, cititorii o să ştie ceea ce eu azi mă şi tem să ghicesc. Frustrarea se mai calmează cînd încep să curgă ştirile despre ceea ce se întîmplă în lume. Răzvrătiţii, forţele de represiune, politicienii, teroriştii, judecătorii şi avocaţii nu şomează; fac ceea ce făceau şi ieri, şi alaltăieri, şi ceea ce o să continue să facă şi după ce numele "celui mai puternic om de pe planetă" va fi cunoscut. Crizele, cea financiară şi cea economică, lovesc fără a cere permisiunea preşedintelui ales al Statelor Unite; acesta găseşte cu greu vorbele prin care să alimenteze optimismul. Nu e cel mai puternic, este poate cel mai cunoscut demnitar pentru că tot ce spune el se află imediat, dar în materie de putere e constrîns de diferite reglementări, presupunînd implicarea altor organisme alese. Cînd acţionează transparent, preşedintele este personificarea unei administraţii dorind să-şi impună un punct de vedere, acţiune arareori acceptată fără murmur. Cea mai mare parte a muniţiei ideologice antiamericane - folosită de filozofi şi de organizaţii pacifiste, de terorişti şi de politicieni aleşi - este furnizată de dezbaterile interne din SUA. Războiul din Irak, conceput şi condus de administraţia Bush, a fost proiectat ca o victorie a lumii libere asupra dictaturilor. Nu toţi liderii politici din lumea liberă au fost de acord că acesta este modul cel mai bun de a-şi demonstra superioritatea, iar lumea neliberă pare că vrea să rămînă aşa cum e. Bagdadul, capitala Irakului, este zguduit de valuri succesive de violenţă: luni, explozia a două bombe plasate în faţa unui sediu al Ministerului de Interne (o zonă foarte sever fortificată) a făcut şase morţi şi 20 de răniţi. În provincie, la Baquba, o altă bombă a exp