Când am intrat în Institutul de Teatru, EL era acolo, student. Prima dată l-am văzut "alunecând" pe culoare.

Era îmbrăcat într-un costum de catifea raiată, bej deschis. Şi era leneş. O lene princiară, nobilă. Îţi atrăgea privirea. Emana energii doritoare de fericire. Părea timid, dar şi sălbatic, domina spaţiul.

Juca în "Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită" de Berthold Brecht. A fost marea şansă a vieţii lui, pentru că, altfel, destinul lui cum oare s-ar fi scris? După acest rol a jucat "Ascensiunea lui Ştefan Iordache nu mai poate fi oprită". De astă dată-n viaţă. Şi după asta a fost Regele. Şi se comporta ca atare. Era stăpân la teatru, pe scenă, pe stradă, la clubul tinereţilor.

EXEMPLAR. Îl ţin minte la Roşia, un sat în care noi, studenţii, făceam "practică". Munceam la câmp şi-n pădure, ne îndrăgosteam dureros şi ne cunoşteam mai bine. Unii dintre noi se proiectează mai bine pe cerul amintirii. Ştefan dormea în iarbă. Mi-l aduc aminte trezit din somn de Sandu Siminică. Zâmbind blând, avea culori de miere şi soare de toamnă. Nu se supăra pe nimeni. De fapt, nimeni nu se supăra pe nimeni. Toată lumea, băieţi şi fete, simţea o atracţie spre EL, nu neapărat pe coordonate amoroase. Avea "ceva". Stârnea nelinişte în sufletul tău. EL nu făcea nimic să atragă, să cucerească. Oamenii veneau spre el. Era dintr-o specie rară… din când în când se mai trimite câte un asemenea exemplar şi pe pământ.

METAFIZICĂ. Avea puteri supranaturale. Când a jucat în "Fuga" de Bulgakov, toţi actorii mari şi mici şi-au dat măsura lor de sus datorită lui. Era o centrală atomică. Pe scenă era un suflu de beatitudine, ceva regăsit, pierdut şi iarăşi regăsit. Avea în el o muzică. Şi toţi cei din jur primeau această muzică divină, o prelucra fiecare după putere şi toţi deveneam conştienţi de valoare. Era singuratic şi, repet, sălba