Iaromira POPOVICI

Flori şi istorii

La Mînăstirea Tismana, în spatele zidului alb al bisericii, e o colecţie de cactuşi. Şi nu orice colecţie, ci una luxuriantă: o adevărată junglă de ţepi şi flori. Cactuşii, se ştie, înfloresc greu: aici sînt în vizibilă expansiune florală. Mergînd mai departe, spre cimitirul mînăstirii, ne-am trezit iarăşi... într-un cîmp de flori. Cu alură sălbatică, de data aceasta, mov şi galbene, tufe compacte acopereau mormintele.

Nu ţin minte să fi văzut vreun cimitir mai puţin convenţional decît acesta. Maica stareţă, Ierusalima Gligor, nu pare să fie, însă, la fel de încîntată: "Maica tot pune flori... Acesta e singurul cimitir pe care-l avem. Maicile noastre au îmbătrînit şi ele. Noi n-avem unde ne înmormînta decît acolo. Sînt îngropate cîte trei. După trei ani, le scoatem osemintele, le spălăm cu vin şi apă, le facem slujbă şi le punem la picioarele celor care mor". Moartea, pentru maica stareţă, nu e un subiect pe marginea căruia să ne lansăm în interminabile speculaţii teologice: "Bolnavul care moare nu ştie unde se duce dincolo. Numai cînd ajunge acolo află".

De altfel, nici în legătură cu viaţa monahală cotidiană nu consideră că se cuvine să povesteşti prea multe. O aduce drept ajutor pe mai tînăra maică Maria Procopie, ghidul mînăstirii. De la aceasta aflăm că aici maicile trăiesc în comun, ca într-o familie mai mare: "Vin în mînăstire şi sînt supuse anumitor ascultări. Fiecare face prin rotaţie ce i se cere". Despre "ascultări", sarcinile vieţii de zi cu zi repartizate fiecăreia dintre maici, atît se poate dezvălui. Mînăstirea se autogospodăreşte: "Avem şi un mic metoc: din porumbul pe care îl cultivăm facem mălai. Încercăm să trăim din resursele noastre. Folosim din el numai cît să ne hrănim". Pe lîngă fermă, există la Tismana şi un atelier de covoare, unde maicile se străduiesc să păstreze tradiţia locul