În iunie, imediat după ce Barack Obama cîştigase nominalizarea democraţilor, The Economist a pus pe copertă steagul american şi un colaj cu Obama şi John McCain, totul sub titlul: "America at its best" (o traducere liberă ar fi "America oferă ce are mai bun"). Şi avea dreptate: America are de ales între două personalităţi uimitoare, fiecare demnă de admiraţie, în felul său. Dar nu despre America în sine vreau să discut, ci despre democraţie. Cel mai bun lucru pe care îl găsim de spus despre democraţie cînd vrem să o apărăm este celebra frază a lui Churchill: "Cel mai prost sistem, cu excepţia tututor celorlalte pe care le-am încercat". E o concluzie optimistă, dar nu neapărat o laudă. Este triumflul experienţei, mai degrabă decît succesul unei anumite reţete.

În general, democraţia nu are un renume bun în sine, ne place doar pentru că nu produce dezastrele altor sisteme. Puţini oameni se entuziasmează pentru democraţie, care e mai degrabă un set de proceduri. Democraţia nu ţine de cald, nu oferă nici pîine, nici vise. În general, nu oferă nimic, doar şanse. De la Platon încoace, democraţia a avut un renume prost printre intelectuali. E prea modestă, e suspectă de populism pentru că poporul votează, iar poporul are defecte. În Atena antică, majoritatea filozofilor nu iubeau democraţia. Îi găseau numai defecte şi nu aveau experienţa noastră: pe atunci lipsa democraţiei nu produsese cataclismele pe care noi le ştim astăzi. Dar exista totuşi o categorie de intelectuali care lăudau democraţia: poeţii. Ei erau fani ai democraţiei. Am citit această ipoteză într-o carte despre democraţia ateniană (First Democracy: The Challenge of an Ancient Idea, de Paul Woodruff). Explicaţia e simplă, procedurală, trivială aproape: poeţii atenieni trăiau din voturi populare, primeau bani la manifestările popular-religioase unde îşi cîntau versurile. Poeţii au iubit democraţia. F