Pe la începutul anilor 2000, am fost invitat de Radu Moraru la show-ul său, în calitate de "analist publicitar". Editam pe atunci AdMaker, împreună cu Iulian Toma, care fusese şi el invitat în studioul din Calea Victoriei.
Cu privirea sa perspicace şi zîmbetul său rafinat, Naşul ne expunea ca pe o certitudine absolută, fundamentată pe cifre şi date, faptul că românii sînt cu precădere cafegii şi băutori de bere; căci doar în clasamentul anunţătorilor tronau pe primele locuri un producător de cafea şi o multinaţională berărească. (Era - ţin bine minte - prima dată după mulţi ani cînd marii operatori GSM cedau supremaţia în favoarea altor spenderi, clasîndu-se abia pe locurile 3-4...) "Să nu confundăm bugetele de publicitate cu rapoartele de vînzări!" - ne-am grăbit să-i răspundem Naşului, în parte amuzaţi de o aşa de mare năstruşnicie din partea unui aşa de mare jurnalist! Cheltuielile sporite în publicitate, într-un an sau într-un sezon anume, pot semnifica - dimpotrivă - că vînzarea nu e la aşteptări; şi că se doreşte o stimulare a ei (era deopotrivă cazul cafegiilor şi berarilor în cauză, care în acel an invadaseră programele TV cu promoţii extrem de bălţate şi de ademenitoare)... Cheltuiala în publicitate reflectă, din contră, o nevoie, nu o împlinire: faci reclamă pentru că vrei să-ţi vinzi marfa, nu ca să anunţi că ai vîndut-o!
I-am ripostat Naşului că, pînă să fie o ţară a berii, România este o ţară a consumului de vin artizanal, într-o măsură imposibil de aproximat. Că berea are de partea ei marketingul multinaţionalelor; în schimb, vinul de casă - sub toate formele lui, de la zaibăr şi căpşunică pînă la molanul de şpriţ sau "vinul de cursă lungă" - are de partea lui tradiţia. Că nu poţi compara două aisberguri, cînd dintr-unul vezi numai vîrful, iar din celălalt abia bănuieşti corpul submers.
Aveam argumente şi pentru cafea, dar nu am a
