S-a vorbit ani de zile despre o clasă politică, dar ea nu există. Un studiu recent, citat de revista „Newsweek“, arată că, procentual, japonezii au fost mai interesaţi de alegerile din SUA decât americanii. La prima vedere pare ciudat, dar, dacă analizăm spectacolul mediatic, nu mai e deloc aşa. O campanie care a culminat cu proiecţia unui reporter-hologramă în studioul electoral al CNN, denumit pompos „Situation Room”, era firesc să fie mai pe gustul japonezilor subjugaţi de karaoke şi jocuri electronice decât al pragmaticilor americani.

Întâmplător, timp de o săptămână, campania electorală din SUA s-a suprapus cu cea din România. Pentru prima dată după evenimentele din ’89, oamenii vor vota persoane şi nu liste de partid. În principiu, ar fi trebuit să fie mai multă emulaţie printre candidaţi, dar, brusc, întreaga naţiune s-a confruntat cu stilul tâmpit în care se face politică în România. Dintr-odată ne-am dat seama că nu avem candidaţi, că suntem în situaţia de a alege între bătăuşi de meserie, cântăreţe ieşite la pensie, foste vedete TV sau soţii de oameni de afaceri. S-a vorbit ani de zile despre o clasă politică, dar ea nu există. Cel mai greu pentru partide a fost să găsească oameni care să aibă suficienţi bani să-şi plătească afişele şi bannerele electorale.

Dă bine să înjuri superior America şi să-i pui în spate toate păcatele, dar, până una alta, un senator de culoare care-şi propusese să facă doar „o figură frumoasă” în alegerile preliminare ale democraţilor, fiind convins că Hillary Clinton o să-l spulbere, a reuşit să câştige cea mai dură cursă pentru preşedinţia SUA din istorie. Şi cum a făcut asta? Prin mesaj. Vi se pare neobişnuit, dar discursurile inspirate, consecvenţa, tăria de caracter, rezistenţa fizică şi norocul reprezintă punctele tari care l-au dus pe Obama la Casa Albă. Adică exact acele elemente care n-au nicio