E vremea promisiunilor electorale. Risc şi eu una sau mai multe. Că nu mă costă nimic şi oricum nimeni nu le ia în seamă. Bineînţeles ca orice promisiune care se respectă trebuie să aibă o autostradă. Evident, una suspendată. O autostradă imaginară, sub forma unui arc de beton între Gara de Nord sau Aeroportul Băneasa şI un spital de urgenţă din Bucureşti.
Dar măcar în imaginaţia mea oferiţi-mi un spital performant. Autostrada ar fi destinată exclusiv ambulanţelor, care să aducă din toată ţara cardiaci, diabetici, TBC-işti, bolnavi de cancer sau cu alte nenorociri, ce n-au nici o şansă într-un spital de provincie. N-ar mai fi girofare, semafoare, semne de circulaţie... Salvările ar circula nestingherite, calm şi fără zgomot, pe o autostradă modernă, bine întreţinută. Unii pacienţi ar mai putea trage nădejde la viaţă, alţii ar putea face pasul spre eternitate lejer, fără a fi incomodaţi de vreo groapă în asfalt sau vreun blocaj în intersecţ ie. Iar noi ceilalţi, aşa-zişi sănătoşi, dar veseli fără rost, am mai uita de boală. La celălalt capăt al autostrăzii mele, este spitalul. Dar unul ca-n filmele SF. Alb ca un halat de medic. Pe dinăuntru şi pe dinafară, curţenie de manual. Tratamente şi aparatură în pas cu lumea civilizată. Medici, asistente şi infirmiere, toţi storşI de muncă, dar mulţumiţi că sunt plătiţi pe măsură.
Dar, în fond, de ce atâta imaginaţie pentru nişte muribunzi? Pentru că, în România, în fiecare familie este un copil, un adult sau un bătrân bolnav de diabet, de inimă, de cancer, de tuberculoză sau de altă boală gravă. Şi n-ai nevoie de statistici oficiale ca să-ţi dai seama că asta-i realitatea. E suficient ca, într-o săptămână, să însumezi toţi bolnavii de care auzi la birou, în RATB, în presă, la vecini, rude... ŞI poate singura lor şansă este ca primarul să facă autostrada şi ministrul, spitalul.
E vremea
