Cum oare putea fi scutit Filip Florian de scarmanari cartitoare dupa succesul bulversant al cartii lui de debut (Degete mici, 2005)? Dupa trei ani si mai bine, inca nu e complet eliberat din plasa perfida a laudelor si premiilor asezate straturi-straturi peste intrarea sa, nitel buimaca, in arena literara. Cum intre timp a mai si fost tradus in strainatate (si nu oriunde, ci la Suhrkamp, in Germania, si la Magveto, in Ungaria), va traversa, probabil, multa vreme de aici incolo printre sirurile criticilor pro si contra, aliniati in pozitie de lupta si obisnuiti sa piarda repede din vedere miza bataliei, tocmai buna de strivit din nebagare de seama, ca motanul Siegfried, despre care vine vorba in noul sau roman Zilele regelui*. Deocamdata, e laudat (Carmen Musat, Paul Cernat), dar si minimalizat cu morga (Mihai Iovanel). Va mai urma, cu siguranta.
Proba de foc a celei de-a doua carti a fost, insa, trecuta. Zilele regelui e un roman clar ca o fereastra bine stearsa, fermecator, aerisit (fata de stufosenia dantelata din Degete mici), imbibat de acea jubilatie a scrisului, atat de rara la scriitorii romani din zilele noastre. Oricat ma gandesc, nu gasesc un altul pentru care un motto precum âLui Luca, baiatul meu, care stie ce e bucuriaâ sa sune atat de emblematic.
In scepticismul intelept al realistului, moralistul destul de imbutonat care e de fapt Filip Florian infige ferm tarusii principiilor: in Degete mici, adevarul si fetele lui prea alunecoase; aici, onoarea si insemnele ei inconfundabile. De deasupra ploua intotdeauna surprinzator o teribila seninatate. Fojgaiala istoriei, cu straturile ei decopertate la rece in ambele carti, ajunge sa fie privita de sus, de foarte sus, de unde capata farmecul inegalabil al geometriilor in care se retrag pana si cele mai sinistre tinuturi.
O carte despre vremea regelui Carol I - regele civilizator - nu are
