Cu Hasdeu s-a făcut în istoria literaturii noastre o mare nedreptate, o nedreptate asemănătoare în multe privinţi aceleia sub care a fost sdrobit Al. Macedonski. Nici acum aceste neînţelese osânde n-au fost ridicate şi asta arată lipsa aproape desăvârşită de istorie literară critică. Trebuie să mărturisim credinţa noastră că autorul acestor ostracisme a fost Titu Maiorescu.
Acesta avea prin situaţiunea lui un prestigiu extraordinar şi o tabără prin care să se propage acest prestigiu. Lipsit de puterea de exaltare, el o avea pe aceea de a-şi înăbuşi antipatiile. Însă antipatii avea multe şi trainice. El este întâiul critic român care a aplicat metoda tăcerii. De Macedonski pomeneşte o singură dată ca să spună enormitatea că poeziile lui Alecsandri „vor curăţi dela sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski”, fără a voi să rectifice în 1915 ceea ce putea fi adevărat în parte în 1886.
Cu Hasdeu, el a fost ceva mai drept, dar nu l-a scos niciodată din măsura notiţelor pe jumătate îngăduitoare, pe jumătate ironice. În realitate, Hasdeu a fost un om mare, hotărât mai mare decât Maiorescu. D. Th. Capidian, într-o frumoasă cumunicare la Academia Română, i-a făcut drep-tatea ce i se cuvenea, arătându-i marele merit ca deschizător de drumuri în lingvistică. (...)
Învăţat cu cunoştinţe înfricoşătoare, (deloc „autodidact”, cum fără niciun rost se afirmă), talent polivalent, poet pentru vremea lui interesant, dramaturg izbutit, polemist plin de spirit, Hasdeu rezistă şi se va citi din ce în ce mai mult, când bune studii şi ediţii îl vor face cunoscut.
El este şi o bogată personalitate, cu o viaţă mişcată, plină de ciudăţenii, cu un temperament complex, unind sublimul cu mistificarea. Hasdeu are forma tipică a omului genial, faţă de Maiorescu, tip de conformist, deşi în fond visa seninătatea goetheană.
Artic
