Cine se mai gândeşte astăzi pronunţând numele Caragiale că poate fi vorba şi despre altcineva decât Ion Luca? Ascendenţa familială a marelui dramaturg, sub semnul comediei căruia trăim şi astăzi, numără încă doi oameni de teatru: Costache şi Iorgu.

Actor, dramaturg, profesor de „mimică şi declamaţie”, Costache Caragiale a jucat un rol important în devenirea teatrului românesc. Se născuse în 1815. După cursuri de teatru cu Costache Aristia, debutează la 20 de ani. În 1839, propune înfiinţarea unui teatru la Iaşi, dar mai-marii oraşului nu-i văd utilitatea. Va găsi mediul prielnic visului lui, la Botoşani.

Succesul răsunător de acolo îi determină pe ieşeni să-l invite pentru cursuri de teatru. Se amenajează şi o sală de spectacol în casele boierului Talpan, unde Costache Caragiale montează şi joacă în limba română piese semnate de Alfieri („Saul”) sau adaptări după Moliere. Dorinţa de a face cunoscută tânăra dramaturgie românească determină abordarea unor texte semnate de Vasile Alecsandri sau Botezatu, scriitor uitat astăzi.

Cariera ieşeană durează până în 1845. Urmează cinci ani de peregrinări prin ţară, soldate cu înfiinţarea primei  trupe în Craiova. În 1850 revine în Bucureşti, iar doi ani mai târziu, este numit, în urma unui contract încheiat cu Departamentul Trebilor din Lăuntru, directorul Teatrului Mare, inaugurat atunci. Miercuri, 31 decembrie 1852, are loc spectacolul inaugural „Zoe sau umor românesc”, un vodevil pe muzica lui Ioan Wachmann, cu Costache Caragiale şi Niny Valey. În „Trompeta Carpaţilor”, Cezar Bolliac nota: „La şapte ore şi jumătate, sala era plină şi strălucea în toată splendoarea ei.”

O viaţă de pasionată dăruire artei scenei, de trăire în şi pentru spectacol: “Vieaţa mea se începea cu ridicarea cortinei şi se sfârşea cu căderea ei. (…) Ce este întâia atingere de slavă, ce este întâiul