De la Bach la Astor Piazzolla sau Marcelo Nisinman. Genericul Festivalului internaţional de muzică de cameră SoNoRo, ajuns la a treia ediţie în prima jumătate a lunii noiembrie, ne invită la un exerciţiu de imaginaţie în privinţa muzicii clasice. Este vorba despre muzică de cameră – de la cea mai exclusivistă, reprezentată, de această dată, de „Variaţiunile Goldberg” de Bach cântate în aranjamentul pentru trio de coarde al lui Dmitry Sitkovestsky la catedrala Sf. Iosif până la cea mai populară, cu piesele lui Padre Antonio Soler, Enrique Granados, Astor Piazzolla sau Marcelo Nisinman, mixate cu proiecţiile video ale lui Andu Dumitrescu, la Palatul Bragadiru.

Locuri diverse, muzici diverse, public numeros, tânăr şi care, intuiesc, de obicei preferă să asculte CD-uri. Văd acest public, mă bucur că el există şi caut, de asemenea, motivul pentru care nu întâlnesc decât întâmplător aceste persoane la recitaluri similare, la Ateneu.

O raţiune poate fi aceea că muzicienii aflaţi pe scenă au cam aceeaşi vârstă cu ei. Un alt motiv, cu siguranţă mai important, este acela că modul în care a fost prezentat acest festival a insistat fără limite pe ideea că muzica clasică nu este ceva prăfuit, iar a fi fan muzică de cameră este „cool” şi poate fi chiar „trendy”.

În aceste două săptămâni, s-au întâlnit la SoNoRo muzica propriu-zisă, fotografia, VJ-ingul şi o apreciabilă cantitate (şi calitate, din fericire) de marke-ting şi PR. Tot ce a însemnat prelungirea în vizual a acestui festival a fost dominat de ideea de bun gust şi rafinament.

Fie că a fost vorba despre afişe, programe de sală, ziarul festivalului, albumul de fotografie al lui Şerban Mestecăneanu „Imagining Music”, cuprinzând imagini din rezidenţa la Cetate a muzicienilor care cântă sub genericul SoNoRo şi expoziţia acestuia găzduită de Cărtureşti, sau de booklet-ul C