Calculele de campanie ale partidelor noastre se ajustează din mers, cu fiecare sondaj, mai mult sau mai puţin real contemplat în culise. Desfăcătorii politicii reale stau cu frica în sân, că nu ştiu încotro bat preferinţele serviciilor de informaţii: cine să fie sus şi cine să fie jos? În mai toate campaniile electorale de după 1989, factorul “servicii secrete” a fost amintit cu precădere de cei înfrânţi ca fiind unul primordial. Fost prim-ministru, Victor Ciorbea a relatat săptămâna trecută că Virgil Măgureanu, director al SRI, i-a spus în propriul cabinet, în faţă, că-i în afara jocului şi că alegerea din 1996 a lui Emil Constantinescu drept preşedinte i se datorează şi lui, ca şef al serviciului de informaţii. Apoi, în anul 2000, Corneliu Vadim Tudor a acuzat maşinaţiunile serviciilor pentru ca să nu ajungă preşedintele României. Tot aşa, în 2004 au apărut discuţii privind softul care a “numărat” voturile.

După toate aceste scandaluri, imaginea agentului secret cărând în spate sacul cu voturi, după ce le-a ştampilat într-o magazie, s-a încetăţenit cumva în mentalul colectiv. Dar profesioniştii jocului electoral ştiu că mijloacele de influenţare a votului de către serviciile de informaţii nu sunt atât de grosolane, ci se umblă cu subtilităţi. Un calcul teoretic ar arăta astfel. Să spunem că în România sunt 20.000 de ofiţeri de informaţii. Un ofiţer de informaţii are în medie 20 de agenţi, informatori, colaboratori. Între ofiţerul de informaţii şi agentul său există o relaţie strânsă şi care porneşte de la premisa că primul face parte din elita României, acolo unde se taie cărţile, şi că ştie ce vorbeşte. Dacă ofiţerul îi şopteşte agentului, după caz, în funcţie de natura relaţiei, ori că e bine pentru ţară, ori că e bine pentru afacere, ori că e bine pentru grup, ca partidul X sau candidatul Y să fie câştigător, agentul va lua aminte. Apoi, respectivul