Multă lume a văzut în Barack Obama un soi de candidat antisistem, pentru că victoria sa, mai mult decât convingătoare, a venit pe fondul imensei nemulţumiri faţă de cei opt ani de guvernare ai Administraţiei George W. Bush. Cred că lucrurile sunt ceva mai complicate.

În primul rând, nu toată moştenirea lui W. Bush trebuie pusă în discuţie, şi de altminteri nici Obama nu a făcut acest lucru. În al doilea rând, Obama a fost extrem de inteligent, acţionând astfel încât să nu creeze noi falii, noi rupturi într-o naţiune şi aşa suficient de dezbinată pe atât de multe subiecte, nu doar în privinţa războiului antiterorist sau a crizei financiare.

Senatorul Obama nu a definit sistemul, care i-a permis să ajungă acum preşedinte, drept unul ticăloşit, şi nici nu s-a prezentat pe sine ca pe un Făt Frumos în luptă cu respectivul sistem. Nu, el şi-a propus altceva: ca schimbarea să aibă loc în cadrul sistemului, fiind conştient că ticălos nu este sistemul, ci sunt "ticăloşi” aceia care îl conduc.

Nu şi-a propus nici să aducă amendamente Constituţiei, nici să schimbe instituţii, sisteme de vot etc. Nu, el a identificat problemele sistemului şi a propus nişte soluţii. A făcut aceste lucruri cu inteligenţă, cu echilibru şi cu respect faţă de sistem. Dar mai ales a reuşit să redea americanilor demnitatea de cetăţeni, oferindu-le, ca nimeni altul în ultimii ani, oportunitatea de a se simţi subiecte şi instrumente ale schimbării, în acelaşi timp.

O dată cu Obama, americanii au redescoperit datoria de a fi cetăţeni, de a-şi asuma mai multe responsabilităţi în spaţiul public, în general, şi în politică, în special. Iar Obama s-a dovedit cu adevărat capabil să facă un alt fel de politică, bazat pe perseverenţă, muncă în echipă, mobilizare, implicare, foarte aproape de ceea ce se numeşte democraţie directă. Participarea extrem de mar