După succesul debutului cu „Degete mici”, Filip Florian a ridicat miza. „Zilele regelui” este un roman încă şi mai sofisticat decît prima carte a lui Filip Florian, poate cel mai bun roman românesc al anului. Napoleon pierde războiul cu Prusia în mai 1971, iar francofilii bucureşteni descind pe Lipscani pentru a se răzbuna pe meşteşugarii nemţi vandalizîndu-le casele şi prăvăliile.

Nemţii îi identifică pe participanţii la inutila şi stupida rebeliune de mahala şi plănuiesc, la rîndul lor, o răzbunare:„Profitînd de bonomia grăsanului care rîdea din orice, Vasile, ispravnicul Turnului Colţei, au obţinut îngăduinţa de a urca toţi patru pe scara încovrigată şi strîmtă, pentru a-şi încerca maşinăria din vîrful celei mai înalte clădiri din Bucuresci. Plănuiseră să fabrice un aparat mut şi docil, care să împrăştie dreptate pe lume. Rămînea doar ca Jacob, răscolind prin atelier şi prin podul casei, căutînd lupe şi lentile acolo unde nu se puteau căuta, inventînd şi meşterind, să desăvîrşească mecanismul care le-ar fi putut înzdrăveni inimile şi i-ar fi lăsat să se culce liniştiţi. Iar opticianul Vogel a dat înainte de începutul lui iunie toată măsura priceperii lui, punînd la punct, conform schiţelor şi calculelor întocmite nopţi la rînd, sistemul acela simplu, prin care razele soarelui erau luate din aer cu ajutorul unei oglinzi, erau făcute mănunchi, ca spicele, datorită unui cerc de sticlă şlefuit (şi scobit), şi erau conduse în depărtare, cu puteri înzecite şi precizie de maestru, după ce străbăteau alte şapte cercuri de sticlă, din ce în ce mai mici, toate uşor bombate. Ei, ceilalţi, s-au minunat. Apoi au răbdat. Şi, cînd s-a deschis marele tîrg al Moşilor, cînd oraşul, tot, parcă migra într-acolo, cînd întreaga suflare a măcelarilor se afunda în oborul nesfîrşit, privind, alegînd şi tocmind dobitoace, cînd jupînii îşi ferecaseră prăvăliile cu lacăte şi, l