În aceste zile, Mirela Trăistaru este prezentă cu expoziţii în două galerii bucureştene. La Galeria „Veroniki Art“, ea ne invită să descoperim farmecul grădinilor citadine, iar la Galeria „Mora“ a realizat, împreună cu scriitorul Alexandru Uiuiu, un proiect intitulat „Pe Mureş şi pe…Jarama“, o expoziţie-document, ce vorbeşte despre sat şi despre oamenii lui, despre astăzi şi despre ieri. Biografia Mirelei Trăistaru începe la Bistriţa, o zonă în care natura şi tradiţia şi-au pus amprenta pe oamenii locului. Chiar şi atunci cînd trăieşte într-o mare aglomeraţie, ea poartă nostalgia dealurilor şi a cîmpurilor cu flori din jurul Bistriţei. Pentru ea, grădina sau parcul sînt un microcosmos, o lume identificată prin gestul său de a păstra în imagini unghiuri ale privirii. Semnificaţia acestui exerciţiu se traduce prin nevoia de autoprezentare, printr-un dialog direct între om şi natură. Ea nu inventează, ci decupează, pune în valoare privelişti devenite idilice, mai ales pentru privitorul citadin. Ea este personajul pe care nu-l vedem, dar care înlesneşte această cunoaştere, această apropiere de un univers asupra căruia vom fi întotdeauna dispuşi să ne aruncăm privirea. La rîndul lor, grădinile sau parcurile, sursele ei constante de inspiraţie, sînt imaginate de om, sînt construite, induc imaginea naturii, aduc farmecul acesteia în mijlocul oraşului. Este o lume reală, dar controlată; o scenografie pe care o descoperă în mediul ambiant, prin ea recuperînd „universul pierdut“, iar gestul ei poate fi privit ca un manifest ce trebuie să ne trezească din artificialitatea în care sîntem obişnuiţi să existăm. Miracolul naturii îl descoperim continuu, el rămîne sursa inepuizabilă chiar şi într-o lume ce a avut iluzia că poate ignora, că poate face abstracţie de „energia“ ei. Pentru Mirela Trăistaru, relaţia cu spaţiul grădinii exprimă o iluzorie întoarcere spre lumea idea