Ultimele săptămîni par să scufunde din ce în ce mai tare România într-o zonă crepusculară. Un guvern minoritar cu accente dictatoriale ce îşi distruge propriile legi, o opoziţie parlamentară a bătăilor în stradă şi sectoare bugetare care obţin măriri de salariu ce conduc la greve multiple. Violenţa pare să fie cuvîntul de ordine al României într-un moment în care instabilitatea nu va putea conduce decît la o prăbuşire mai rapidă în faţa crizei economice. Criză pe care, în stilul nostru naivo-arogant, o credem inofensivă în comparaţie cu puterile noastre economice. Societatea românească, şi în special cea bucureşteană, suferă de o boală destul de dureroasă: are nevoie de conflict pentru a-şi exprima cu adevărat ideile într-un spaţiu public. Fie că sînt idei politice sau altele, ce ţin de natura umană, bucureşteanul mediu (de sex masculin) profită de orice ocazie ivită pentru a intra într-un conflict care poate deveni violent. Afirmaţia nu se bazează pe studii de specialitate, ci pe ani de zile de observaţie – în metrou, în autobuze, la cozile administraţiilor financiare sau în alte alăturări de oameni frustraţi. Să-i spunem Bucureştiului, generic, „oraşul pumnului“. Anul acesta avem, ca urmare a modelului social violent, şi un model politic violent. Dacă pînă acum, manifestările agresive din zona politică au fost minore, acestea s-au înmulţit considerabil în campania din primăvară şi, evident, şi în cea în care ne aflăm. Unii au descoperit în promovarea candidatului X o modalitate de descătuşare şi de răzbunare pentru toate „relele“ care i s-au făcut. Deşi majoritatea activiştilor de partid nu sînt violenţi, aceia care sînt pătează îndeajuns de mult politica, astfel încît restul să nici nu mai conteze atît de mult. Două dintre cele mai ilustrative cazuri pentru „oraşul pumnului“ s-au petrecut în stradă: săptămîna trecută, un individ care, într-un mod violent,