De prin anii ’90, exista un refren foarte folosit în campaniile victorioase ale stîngii americane: „Guvernare moderată, de centru“. Hai, maxim de centru-stînga. Bill Clinton a folosit stratagema cu mult succes în 1992. Băieţii isteţi din Partidul Muncitoresc Britanic (zis Laburist) au studiat cu atenţie, la faţa locului, campania lui Bill şi i-au făcut cadou lui Tony Blair mantra cu care avea să cîştige în 1997. Cu ochii la locomotiva ideologică americano-britanică, isteţii din restul stîngii occidentale au preluat şlagărul „con gusto“ şi hop! Stînga s-a reinventat. Nu mai e Stînga – e Centru. Socialismul cu toate racilele lui? A fost extirpat. Stînga nu mai e ideologică – e post-ideologică. În loc de confruntare – armonie. În loc de partizanat – consens. Largă unitate. Vindecarea rănilor, echitate, pace socială şi pace planetară, prosperitate universală. Sigur, cu Stînga la putere. Barack Hussein Obama a dus o excepţională campanie electorală de centru, a cîştigat şi, desigur, va guverna pe centru. Hai, maximum centru-stînga. Magnific. Există, însă, şi o altă viziune. Mai nuanţată. Mai puţin amnezică. Poate unii n-au uitat: „Centrul vital al naţiunii“. Partidul. Unic, căci Centrul e unic. Fiind format din cei mai buni dintre cei buni, Partidul nu are nevoie de opoziţie. Din păcate, occidentalii ţin încă la tradiţii, de pildă, alegerile libere. Acelea, cu partide aflate în concurenţă, fiindcă reprezintă puncte de vedere opuse, nu de Centru. În ideea de bun-simţ că natura umană e imperfectă şi nu poate fi schimbată. Omul e om: oricît de bun pare cînd vine la putere, pînă la urmă, matematic, o dă în bară. Şi-atunci, trebuie schimbat. Lordul Acton: „Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe absolut“. Chestii din astea. Stînga, în schimb, e convinsă că natura umană poate fi perfectă. Nu e o concluzie subiectivă, ci una obiectivă, trasă prin contemplar