Cind s-a discutat prima data despre integrarea tarii noastre in Uniunea Europeana, primele cuvinte la care m-am gindit au fost: corectitudine si decenta, mi-am imaginat o tara in care tot omul, indiferent de avere, studii sau statut social este tratat ca OM, o tara in care dreptatea si interesul comun sint primordiale. Am zis ca indiferent de pretul platit, rezultatul merita. Sa traiesti intr-un oras european, sa inveti intr-o scoala europeana, sa ai parte de un tratament medical la standarde europene! Cine nu si-ar dori lucrul acesta! Nu am fost naiva sa cred ca peste noapte lucrurile acestea vor deveni realitate, dar, sincer, am crezut ca inca din primul an de la aderare, ceva semne de bunastare si demnitate vom resimti. Acum, la aproape doi ani de cind sintem cetateni europeni, imi dau seama cit de amarnic m-am inselat si cit de crunt este adevarul: nici intr-o mie de ani nu vom rezolva problemele daca cei care ne conduc nu vor fi capabili sa-si depasesca conditia actuala. Pina cind ei nu vor fi verticali, pina cind nu se vor gindi mai intii la cei multi, si abia apoi la propriile afaceri, cele citeva zeci de drumuri pe care le fac, lunar, la Bruxelles nu le vor ridica nici coeficientul de inteligenta, nici indicele de moralitate. Iar cea mai recenta dovada ca nu sint capabili sa gindeasca european este criza din sistemul de invatamint, o criza artificiala, creata de ei pentru ei. Situatia complet timpita in care au fost viriti dascalii zilele acestea, mi se pare cea mai crasa nesimtire de care puteau da dovada parlamentarii nostri, ceva de neconceput intr-o tara europeana. Sa fie clar, nu sint de acord cu majorarea salariilor dascalilor in forma prezentata de multdisputata lege, dar mai ales nu sint de acord cu momentul ales pentru o crestere atit de consistenta. Dar de aici si pina la a transforma profesorii in inamicul public numarul 1, e cale lunga. Pentru ca,