Nu tăgăduiesc că – precum toată fiinţa ce suferă de patima autorlîcului – aş fi ferice dacă, peste 50 sau 100 de ani, numele meu ar fi scris, cu litere cît Casa Poporului, într-o istorie a literaturii pe care, nu ştiu de ce, mi-o imaginez borţoasă şi suculentă ca o colivă. Iar gîndul că din tot ce am pus eu, mai bine sau mai prost, pe hîrtie se va alege poate praful şi pulberea îmi provoacă nişte înţepături foarte nesuferite în creierul mic. Care au devenit şi mai nesuferite după ce – la sfîrşitul săptămînii trecute – am participat la o dezbatere despre istoriile literare, găzduită de revista Familia. Căci tot ceea ce s-a spus acolo n-a făcut decît să-mi întărească o veche şi terifică bănuială: fraţilor, istoria a muritsau, mai bine zis, nici n-a existat, a fost aşa – ca un fel de halucinaţie colectivă, ca un fel de iluzie optică. Vreme de cîteva sute de ani am confundat discursul nostru despre istorie cu istoria însăşi. Dar mai este un dram de speranţă: în locul Istoriei rămîn istoriile (sau poate istorisirile), adică acele poveşti depre care ştim bine că sînt doar poveşti şi care ne propun diverse versiuni posibile ale trecutului, la fel de închipuite şi totodată la fel de adevărate ca Iliada şi Odiseea. În loc de Istoria literaturii române vom avea Ramayana literaturii române. Şi asta sună frumos pentru că sună ca un poem. Pînă acum istoricul (inclusiv cel literar) făcea poezie fără să ştie, de acum înainte o va face în deplină cunoştinţă de cauză. Şi, negreşit, trebuie să-i dăm o bilă albă lui Călinescu, pentru că el intuia toate astea. Nu el a spus că istoricul literar trebuie să fie cap epic, iar, mai ales într-o literatură precum aceea română, să inventeze, şi nu să inventarieze? Şi n-a scris el cea mai frumoasă ficţiune despre literatura română? Lucru care, de altfel, n-a scăpat nebăgat în seamă de cîrcotaşii care sînt cît se poate de alergici la poezi