Fără să aibă nimic din anvergura lui Martin Luther King şi energia electrizantă a lui Malcolm X, obscurul, pînă mai an, profesor universitar şi mediocru militant civic, onorabilul metis Barack Obama a cîştigat alegerile prezidenţiale din Statele Unite pentru că Partidul Democrat din SUA şi-a dorit neapărat să domine Congresul Statelor Unite. Punctum. Acum încep explicaţiile. Opt ani de guvernare – să o spunem rapid, proastă şi ineficientă – republicană a adus mare parte din electoratul american la limita disperării. Opt ani de decizii eronate coroborate cu impactul atentatelor teroriste de la World Trade Center din New York şi cu războaiele păguboase din Afganistan şi Irak, opt ani de inabile – dar vizibile – malversaţii financiare, elegant vorbind, orchestrate de Dick Cheney şi de Wolfowitz au creat o antipatie vădită a unui larg segment din populaţia cu venituri medii, mici sau fără venituri. Pe fondul încîlcitei situaţii militare şi economice internaţionale a venit şi criza financiară, colac peste pupăza necazurilor Statelor Unite. La noi, în România, abia acum se face mare caz de aceasta – „E criză mare, Monşer…“ –, dar la americani, începutul crizei s-a situat cam la începutul campaniei electorale pentru desemnarea candidaţilor la preşedinţia SUA din partea celor două partide. Dacă ar fi să dăm firul înapoi, am vedea că acum doi ani nimeni nu intuia că Barack Obama va fi următorul preşedinte. Şi totuşi. În laboratoarele PD-ului american s-a lucrat profesionist. Hillary Clinton a avansat în preferinţele partidului pentru că avea în spate întregul aparat de partid. Au fost eliminaţi alţi concurenţi, buni altminteri, dar care nu puteau aduce voturi – a aduna voturi şi a cîştiga o campanie electorală ţine de alte criterii de evaluare a prestigiului unui candidat – şi s-a ajuns la varianta decisivă: pe mîna cui mergem? O femeie sau un afro-american? După ce za