Optsprezece ani de viaţă ai unui festival reprezintă vîrsta medie la care o manifestare artistică a devenit aproape o tradiţie, o certitudine chiar, dar fragilă, căci e de fiecare dată supusă la proba vie a faptelor. Fapte scenice pentru că festivalul, definit de la bun început ca fiind cu precădere naţional, nu poate să inventeze o altă viaţă teatrală decît cea pe care i-o oferă scenele ţării. Cu o portiţă de scăpare: de vreo doi ani încoace, Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti şi-a deschis ferestrele, mai întîi timid către restul lumii, lăsînd să intre hărmălaia şi vocile din afară. Tendinţa de ieri se afirmă astăzi ca o binevenită împlinire. Festivalul naţional a devenit internaţional fără să-şi piardă, însă, sufletul, căci „vocile“ din exterior nu au eclipsat sau infirmat tonul general al întregului. Ediţia actuală e diversă şi continuă să împletească practica scenei cu teoria ei, spectacole şi cărţi despre spectacole, conferinţe, dar şi întîlniri cu actori, ateliere cu invitaţi străini. Formula în sine nu e inedită, bineînţeles, căci e greu să inventezi cu orice preţ una nouă, fără să revii la vechea dilemă naţională a formelor fără fond. Or, aici fondul există şi e solid: teatrul ca pasiune unică şi în acelaşi timp multiplă, cu chipuri mereu noi, un Ianus ale cărui feţe privesc una spre trecut, cealaltă spre ziua de azi, căci viitorul în artă e rareori previzibil. Astfel îmi apare acest festival, în intenţiile sale, şi e o plăcută surpriză pentru cineva ca mine care vine din exterior, fără să fi pierdut o anume privire din interior, între două lumi şi două limbi, o dedublare ce nu mă fragilizează, ci, dimpotrivă, mă îmbogăţeşte, un aliaj de depărtare şi de apropiere, pe care îl regăsesc în proporţii şi în naturi diferite în acest festival deschis către lumea de azi fără să-şi uite tradiţiile de ieri, un festival a cărui menire se împlineşte pr