Fie că eşti de-al locului, fie că ai dobîndit prin alianţă relaţii de rudenie la Braşov, e greu să faci abstracţie de febra care cuprinde oraşul de sub Tîmpa la început de noiembrie. Pulsul unei aşteptări colective de un an de zile, cu pregătiri puse la punct în fiece familie, atinge apogeul la parametri populari. Sînt ani buni de cînd iau act de fenomen. De atunci, îmi acomodez din vreme agenda personală ca să mă pot alătura participanţilor la ritualul obştesc închinat comemorării celor plecaţi din lumea noastră. Este o tradiţie imemorială, transmisă din generaţie în generaţie şi respectată – am asigurări – pretutindeni peste munţi. Agitaţia localnicilor începe dis-de-dimineaţă, cum se deschid porţile pieţelor. Tarabele cu flori de sezon sînt luate cu asalt. Au căutare crizantemele, buchetele de tufănele culese proaspăt din grădini şi un fel special de coroniţe confecţionate din crengi de brad. În orele următoare, pîlcuri, pîlcuri de oameni, de toate vîrstele, inundă răscrucile, într-o singură direcţie. Se produce, cu cît ziua se împlineşte, un însufleţit exod către cimitire, din Groaveri pînă în Şchei, ori pe Strada Lungă şi în autobuzele ce duc dincolo de Bartolomeu. Mişcătorul spectacol e dependent, desigur, de vreme. Anul trecut îşi pierduse din fast, din cauza cerului mohorît, a ploii sîcîitoare, cernute intermitent. Dar a venit revanşa actualei toamne cu trena ei lungă, somptuoasă. Nori au mai dat tîrcoale soarelui, însă fără a diminua ritmul sărbătoresc al zilei. Au îmblînzit numai lumina, irizînd-o blînd peste case, pe copaci. Nu mai ştiai încotro să-ţi îndrepţi privirea. Arţarii, deşi aveau rărită coroana, păreau înveşmîntaţi în superbe nuanţe ruginii. O briză uşoară juca prin rămurişul mestecenilor, cu desimea lor de frunze mărunte, gălbui, tremurătoare, contaminate, s-ar fi zis, de emoţia trecătorilor. Un şir statuar de plopi arbora, pe toată înăl